Acesta e un răspuns pentru Costi Rogozanu, care s-a plîns recent că anticorupţia are un caracter prea de dreapta, pe de o parte, pentru că prea adesea vorbesc eu aici de reducerea statului, iar pe de alta prea apolitic, sau mai degrabă lipsit de ideologie pentru că indiferent cine e la putere sau urmează să vină agenda e tot aceea. Deşi am găsit cam contradictorii obiecţiile ridicate, o să răspund sistematic, odată pentru că dl Rogozanu fiind printre cei care au stat cîteva săptămâni în ger iarna asta în Piaţa Universităţii merită să înţeleagă ce se poate şi ce nu se poate face realist ca urmare a unui asemenea protest, a doua oară pentru că nu am chef să îmi dau cu părerea despre marele subiect care preocupă opinia publică din ţară săptămâna asta. I-a propus Băsescu lui Ponta să preia guvernarea cînd era în minoritate în Parlament, cum afirmă azi, deşi îl consideră iresponsabil şi incompetent, se hotărîse deja din decembrie pentru MRU şi nu vrea să i-o dea după alegeri cînd va avea o majoritate (toate, conform propriilor lui declaraţii) ? E mai credibilă această afirmaţie pentru că o întăresc două personaje de mare caracter, Elena Udrea şi Teodor Baconschi? Cred că nu e nevoie nici de doctorat, nici de lucrări ISI, nici să fii advisor la organizaţii internaţionale ca să răspunzi la aceste pasionante întrebări, astfel încît cu permisiunea dvs eu o să răspund lui Rogozanu. Chiar atunci cînd va apare cartea mea despre dezvoltarea bunei guvernări peste vreun an, ea va fi academică şi în engleză, aşa că îmi fac iau timp azi să explic puţin de unde vine buna guvernare.
E buna guvernare de dreapta sau de stînga? Istoric, a început prin a fi de stînga, nu e nici o îndoială. Primele manifestări anticorupţie au fost de fapt manifestări antiprivilegiu, motivate de ideea că autoritatea nu poate conferi dreptul de a spolia sau a oferi în mod discreţionar produsul spolierii unei persoane, familii sau grup anume. Un jurnalist englez a editat pe la 1820 o carte neagră a sinecurilor Coroanei. Acestea erau posturi în general fictive – azi se numesc ghostworkers, dar foarte lucrative. Să spunem, pentru că un bunic de al tău făcuse un serviciu Coroanei şi/sau statului (că în statul patrimonial între acestea nu e diferenţă), regele hotărîse că încasările din importul de havane din Cuba vor merge la el, recompensă ulterior devenită ereditară, privînd deci bugetul statului de această sursă. Sau că funcţia pur onorifică de purtător al cheilor Cancelariei va fi acordată familiei cutare şi remunerată din buget. Cînd funcţiile erau reale, era şi mai rău: sînt teorii care susţin că Anglia a pierdut diverse bătălii în secolul al opstprezecelea din cauza incompetenţei unor ofiţeri promovaţi din cauza originilor aristocratice şi unul din primele domenii unde s-a introdus promovarea pe merit deschisă oricui (cu examane serioase) a fost Marina, care trebuia să ţină piept lui Napoleon şi nu-şi putea permite să piardă bătăliile. Lupta cu privilegiile, care înfloriseră mai ales sub Stuarţi, care avuseseră nevoie practic să cumpere elita unei ţări care, după Revoluţia engleză, nu le mai era loială, a durat multe decenii şi a fost dusă mai ales sub genericul statului de drept. Adică egalitatea în faţa legii şi a statului a fost treptat pusă în practică, astfel că de la o egalitate a suveranului cu elitele, ca pe vremea primelor Magna Charta ea s-a convertit treptat în principiul modern al tratamentului egal al tuturor de către stat, al autonomiei statului faţă de interese private şi imparţialităţii cu care tratează toţi cetăţenii. Egalitatea economică nu era însă pusă în discuţie, dar nu trebuie uitat că Anglia avea un fel de sistem redistributiv începînd din 1601, de la prima Lege a Săracilor dată de Elisabeta I, în sensul că ajutorul săracilor revenea celor înstăriţi din parohii ca o obligaţie stabilită de stat, care intervenea şi în salarii, obliga săracii să muncească, etc. Lumea a avut întotdeauna două alternative de a trata sărăcia, şi aceea modernă în care statul colectează banii şi îi redistribuie săracilor (welfare state) e doar una din ele. Cea în care proprietarul era responsabil de bunăstarea tuturor celor de pe domeniu, alternativa conservatoare, a murit doar pentru că latifundiarii din Europa de Est şi America Latină nu au acceptat asemenea aranjamente pe scară sistematică, precum în Anglia, iar mai tîrziu -la noi, de exemplu – au dispărut, lăsînd statul unica alternativă. Eu cunosc şi azi oameni care plătesc reparaţiile caselor de pe domeniul lor în care stau, fără contract, drept aparent de proprietate, şi fără chirie, familiile de servitori, în virtutea unor vechi privilegii, negociate de generaţiile precedente (deşi nu mi-a venit uşor să explic asta la circa financiară din Sinaia, unde datorită birocratizării asemenea aranjamente istorice sînt ameninţate, fără a li se oferi o alternativă). Este foarte adevărat că unii economişti de la Banca Mondială şi FMI au publicat dovezi statistice că acolo unde statul are multe resurse pentru ca, teoretic, să facă welfare, ce rezultă e de fapt corupţie. Statul nu a devenit modern decît cu numele în multe ţări, neatingînd imparţialitatea şi autonomia necesare, şi de asta colectarea de mari fonduri pentru redistribuire poate fi privită ca o mare resursă pentru corupţie: cu cît mai mare miza, cu atît mai mare tentaţia trişorului să vicieze jocul. Acestea fiind spuse, dovezile nu sînt de o singură parte. Anume, economiştii FMI au dreptate că la ţări în curs de dezvoltare cu cît mai mare este statul (indicatorul este cheltuiala guvernamentală), cu atît mai mare este corupţia, controlînd pentru populaţie şi venit. Dar şi co-directorul şi partenerul meu principal de cercetare, Bo Rothstein, are dreptate cînd spune că statul cel mai imparţial din lume, cel scandinav, este asociat cu reidstribuirea cea mai mare. Răspunsul este pur şi simplu istoric, şi anume că statul poate deveni un mare redistribuitor foarte eficace, cu tot ce presupune asta -pace socială, încredere, valori altruiste- DUPĂ ce reuşeşte istoric să atingă idealul de autonomie şi imparţialitate, nu înainte, pentru că acest gen de resurse încreddinţate statului înainte vor sabota modernizarea lui – vedem asta de decenii în America Latină, India, Africa….
Generaţia mea de analişti în politici publice nu mai are, aşadar, aceeaşi perspectivă ideologică pe care o aveau predecesorii noştri. Prin forţa lucrurilor şi legături de familie, trăiesc conservator, pentru că anumite obligaţii moştenite îmi revin. Asta nu înseamnă că aş recomanda asemenea abordare, chiar dacă o înţeleg, pentru că majoritatea societăţilor la care se aplică teoriile mele nu au asemenea elite: nici noi. Dar nici soluţia socialistă nu o pot recomanda, pentru că toate dovezile mele arată pseudomodernitatea Europei de Est şi a unor ţări din lumea a treia. Instrumente noastre cresc în număr şi putere: nu e o întîmplare că banii de ajutor american au devenit strict condiţionaţi de performanţa în corupţie, că Europa îşi face sistem de monitorizare pentru EU 28, nu doar ţări candidate, că proiectul meu ANTICORRP a primit cel mai mare grant UE de ştiinţe sociale, ceea ce va crea o nouă generaţie europeană de studenţi doctorali care vor construi noile instrumente de condiţionare. Şi tocmai pentru că e în creştere, trebuie să o folosim eficient. Cu certitudine dl Rogozanu are dreptate şi legea însăşi e folosită ca instrument al parţialităţii, dar asta e ce spunem şi noi. De la stabilirea regulii, la alocarea de resurse, statul nemodern e folosit ca un instrument discreţionar pentru a păstra puterea şi profitul unora. A da mai multe puteri unui asemenea stat e o soluţie de stînga? Nu: e o soluţie pur şi simplu stupidă, care ar întări pe spoliatori, nu pe exploataţi.
Studenţii care vin la politici publice sînt idealişti care vor să corecteze eşecul pieţei: de asta nu s-au dus la o şcoală de business, deşi carierele de acolo sînt mai profitabile. Sînt cu capul plin de asta şi văd eşecul pieţei peste tot. Pentru ca piaţa să funcţioneze eficient însă, cîteva condiţii trebuie îndeplinite, trebuie să avem competiţie perfectă, să nu existe bunuri publice (de care cineva să poată profita fără să plătească, de exemplu, doar pentru că nu poate fi exclus- drumurile şi parcurile sînt plătite de cineva), să nu existe externalităţi (X construind un zgîrie nori în Cişmigiu să nu ia lumina lui y şi z, care locuiesc la marginea parcului), şi informaţia despre caitatea produselor şi preţuri să fie perfectă şi în posesia tuturor (dacă Astral mă calcă pe nervi să ştiu ce alternativă am la ei şi dacă merită). Or, asemenea condiţii nu sînt întrunite aproape niciodată. Cele mai tipice probleme de eşec al pieţei, ca poluarea deltei rîului Niger, se dovedesc, spre disperarea studenţilor mei, eşec al statului: Shell îşi permite să nu cureţe bine în urma exploatărilor sale de petrol pentru că o companie de stat face la fel, pentru că oficialii cîştigă aşa de mult de pe urma lor că nu îi controlează, pentru că autorităţile locale patronează jaful din conducte, dînd găuri peste tot, etc. Problemele de eşec al pieţei se corectează, într-adevăr, printr-o intervenţie mai mare a statului. Dar dacă cumva statul e responsabil şi îi cerem o şi mai mare intervenţie, catastrofa e maximă. Nu acesta a fost cazul în criza financiară, unde nu era stat deloc, crimele s-au petrecut în zone fără jurisdicţie, unde nu era nici un stat, ce trebuie făcut este să desfiinţăm asemenea zone, dar ce trebuie mărit e teritoriul, nu intervenţia.
Captura statului nu este un eşec al pieţei. Dimpotrivă, e o formă de imaturitate, de lipsă de dezvoltare a capitalismului. Un stat capturat previne maturizarea pieţei, şi nu e întîmplare că economiile corupte sînt adesea şi scumpe, pentru că vicierea previne dezvoltarea unui mecanism al preţurilor eficient. Un stat corupt are ce e mai rău din capitalism, riscul şi incertitudinea, şi pierde ce e bun, dezvoltarea printr-o competiţie onestă al unui mecanism al preţurilor eficient, care să favorizeze pe consumator. Soluţia la asta nu e în ceva ce face statul, ci în ceva ce face societatea – de asta fac eu şi activism, deşi nu e treaba unui expert şi a unui expatriat- cînd o vor face alţii, mai mulţi, o să mă opresc- vreau doar să arăt care e calea.
De asta, în ciuda faptului că şi pe mine mă irită discursul din România în care săracilor li se spune pur şi simplu să crape, din cauza lipsei de civilizaţie şi umanitate a unui asemenea discurs, nu îmi cereţi mie să mă ideologizez, că nu o s-o fac. E sarcina generaţiei mele să rezolve această nouă formă de eşec al statului, captura: nici ca activist, nici ca academic eu nu nu mai am timp pentru altceva, şi oricîte instrumente noi am avea, tare mi-e teamă că nici pentru asta nu am timp destul şi că aşa cum azi mă plimb pe la Banca Mondială şi Comisie arătînd dovezi că nu avem schimbare statistic semnificativă globală în ultimii 20 de ani nu o s-o pot arăta nici peste următorii 20. Sper să mă înşel, dar asta mă preocupă pe mine, nu etichetele primitive de stînga şi dreapta la români, nici faptul că azi Năstase merge la puşcărie şi Băsescu la televizor. Ci că statul sub Băsescu nu e deocamdată semnificativ mai autonom faşă de interesul privat decît era sub Năstase… aici e munca noastră neterminată, deşi efort a fost.
Comentariile la textele Alinei Mungiu Pippidi au fost desfiintate la cererea autoarei si vor fi reintroduse dupa alegerile din 2012. Puteti comunica cu Alina Mungiu-Pippidi pe alinamp@sar.org.ro.
Puteti da o nota articolului AICI.”
