Patriotism și patriotism – în aparență, același cuvânt; la o anume adâncime, în mod clar, două cuvinte profund diferite. Astăzi, când în România ahtiată după ajustări occidentalizante, o reclamă televizată vorbește de „boxuri“ în loc să spună cutii, se întâmplă, s-ar zice, și inversul acestei situații. Fiindcă, iată, folosim cuvântul patriotism cu un înțeles și îl dublăm cu un cuvânt identic care poartă spre cu totul alt înțeles. Iar asta dacă ne rezumăm la două înțelesuri principale, ignorând că există și altele, care își cer la fel de vehement dreptul la existență.
În principiu, lucrurile ar trebui să fie simple: patriotismul desemnează dragostea de patrie (sau măcar simpatia, un anume atașament, fie și întemeiat pe interese precise, fără elanuri romantice lansate către trecut și viitor). De aici încolo lucrurile se complică însă. Pentru unii dintre compatrioți, patriotismul rămâne asociat definitiv și imperturbabil cu moștenirea trecutului. Să fii patriot în România vrea să însemne pentru ei să fii contra străinilor, să socotești că numai religia majoritară și iubirea de folclor îți conturează identitatea de român, să te opui din principiu transformărilor, pentru că alterează moștenirea trecutului pe care ai avea datoria de a o transmite urmașilor neciuntită.
Alți compatrioți văd în patriotism o formulă mai puțin conservatoare și stabilă, găsind temeiuri pentru a-și gândi iubirea de țară și de oamenii ei într-o abordare dinamică. După aceștia, patriotismul se vădește în efortul de a crea stabilitate și prosperitate, de a alinia țara și nivelul de trai al cetățenilor la standarde și la opțiuni de civilizație compatibile cu cele mai înaintate de pe pământ, de a dobândi mai mult, mai bine și cât mai nou pentru ei înșiși și poporul din care fac parte.
Un om calm, cu judecată nealterată de clișee ideologice sau de „idei de-a gata“ ar putea estima ambele patriotisme ca niște formule viabile, deși diferite, conciliindu-le într-o complementaritate benefică. Unii iubesc și vor să păstreze, alții aduc schimbarea benefică tocmai pentru a ameliora ceea ce iubesc. În realitate însă, între cele două viziuni se pot contura tensiuni greu de rezolvat.
Am avut în ultimii ani patrioți care au dorit să creeze noi șanse la locuri de muncă și la prosperitate în zone rămase în urmă sau aproape paralizate, aducând companii de investitori străini cu speranța că lucrurile se vor schimba în bine. În alte cazuri, unii patrioți au socotit că, pentru a nu pierde ceva esențial din ceea ce iubim și dorim să transmitem mai departe, este necesară o opoziție puternică, dusă până la ieșirea în stradă și până la blocarea inițiativei amenințătoare. Roșia Montană, Pungești, exportul teribil de păduri tăiate sunt fenomene economice, dar și sociale și culturale pe care toți le-am trăit și le trăim, la care toți am asistat și fiecare am participat în felul nostru, direct sau indirect. Dezbătute mai ales în linia eticii și a implicațiilor de mediu, ele nu au declanșat în suficientă măsură și o dezbatere strategică, vizând calea de urmat în situații similare sau pentru prevenirea lor.
De fapt, nu știm – nici patrioții din prima categorie, nici cei dintr-a doua – ce dorim de la România pe mai departe. Mergem înainte cu percepția prințului Charles, autorul celei mai minunate pledoarii referitoare la vechea Europă pe care România o mai conservă încă vivant, nu prin muzee, sau apăsăm pedala amplei și vastei modernizări și tehnologizări așa cum a făcut Japonia în Era Meiji, trecând în numai câțiva ani (nu fără poticneli și vărsări de sânge) de la medievalitate la modernitatea de vârf? Ce dorim să fim?
Opțiunea pentru păstrarea atuurilor unei naturi fastuoase, a vechilor habitate sătești, recondiționate mai ales pentru agroturism, și filtrarea cu grijă a vânzărilor către străini a pământurilor României nu reprezintă necesarmente o recădere în trecut. Perturbarea climei, deteriorarea precondițiilor existenței noastre – ce aer respirăm, ce fel de ploi umezesc pământul, ce impact seismic au anumite tehnologii de ultimă și penultimă oră de extragere a bogățiilor subsolului, cum se modifică succesiunea anotimpurilor – indică faptul că s-ar putea ca tocmai această poziționare să fie cea de autentică avangardă.
Pe de altă parte, dorește România să rămână încă o dată în urmă, stăvilind intrarea proprie în marele circuit universal al producției și al schimbului de valori? Spaima de decalaje economice și, de fapt, de sărăcie dă un impuls și oferă argumente solide adepților înnoirii cât mai alerte și mai radicale din țara noastră.
Dincolo de inerții și impulsionări, așadar lăsând deoparte, deocamdată, confruntarea directă și indirectă a celor două tendințe consemnate, observ că de vreo două sute de ani dilema fundamentală care îi subminează pe români se păstrează aceeași. La fel și răspunsurile, oscilând între tradiție și modernitate, între autarhism și sincronism, între retrospectiv și proiectiv.
Numai că ultimul an și, probabil, cei care vin complică de astă dată tabloul cu noi, tulburătoare dinamici sociale. Chiar dacă Europa și, odată cu ea, populația din teritoriul pe care astăzi îl locuim noi au mai trecut prin așa ceva, și încă vreme îndelungată (cam o mie de ani), pentru generațiile contemporane noutatea pare totală. Este vorba despre fluxuri migratoare abundente, pornite, nu ca mai demult, dinspre stepele asiatice, ci, de astă dată, mai ales de către Africa și Orientul musulman.
Problema care începe să se pună este: pentru cine, de fapt, prezervăm și ameliorăm ceea ce avem? Dacă știm cine suntem astăzi, știm și cine vom fi peste o generație sau două? Între umanism și creștinismul iubitor de semeni, pe de o parte, și intoleranța la străini, poate chiar xenofobia și rasismul instinctuale, ce răspuns adecvat am putea da, în cunoștință de cauză? Cum vom defini patriotismul peste câțiva ani: ca reflectând iubirea de România și de populația ei indiferent cine o locuiește? O vom locui tot noi și copiii ori nepoții noștri?
