Au fost doi ani de acomodare, nu am stiut clar ce vrem si nu s-a stiut clar ce se asteapta de la noi. Nu e nici o mirare si nici motive sa ne dam pumni in cap, asa s-a intamplat cam cu tot Estul Europei. Eram recent la o conferinta in Slovacia, unde trebuia sa vorbesc despre prioritatile Romaniei in UE, iar colega de la Bratislava care spusese inainte ca Slovacia e o tara mica, fara nici un fel de politici proprii in Europa, m-a introdus audientei spunand ca sigur situatia trebuie sa fie diferita cu Romania, o tara mare, cu orientari strategice traditionale proprii. I-am multumit pentru prezumtie. De fapt, Romania si romanii sunt partial blocati intre uimirea ca au fost acceptati si asteptarea pasiva a banilor europeni. Era oarecum de asteptat sa se intample asa, avem de invatat rotitele, mai trebuie sa socializam in club inainte de a juca rolul de membru plin. Insa trebuie sa pregatim o strategie de iesire din aceasta stare.
Avem in fata doua modele de comportament al statelor estice: modelul pasiv si modelul polonez. Modelul pasiv este comod si suna cam asa: ne recunoastem prea mici ca sa influentam politicile de la nivel european, avem pareri numai cand suntem intrebati, ne dam voturile in Consiliu acelui stat mare care ne intreaba primul ce parere avem si ne promite sa ne fie prieten, de obicei, fara sa se oblige la ceva concret in schimb. In general, modelul comod presupune sa savurezi viata in club fara sa te doara capul sa ai initiative.
Modelul polonez este oarecum invers: polonezii sunt agitati. Invariabil au pareri si cand sunt intrebati si, mai ales, cand nu sunt intrebati. Polonezii nu cauta neaparat aliante cu statele mari, pentru ca se considera ei insisi un stat mare care trebuie sa faca aliante cu state mai mici, impotriva altor state mari. Polonezii vor sa foloseasca regulile in avantajul lor, dar daca nu sunt in avantajul lor, atunci contesta regulile cu glas tare. Polonezii ii scot din sarite pe ziaristii occidentali, mereu uimiti ca niste estici ies din modelul pasiv si vin cu propuneri tupeiste (care propuneri neaga frecvent canonul ziaristului occidental; de pilda, sunt antirusesti, vor extindere rapida spre Est, vor energie nucleara etc.). Polonezii sunt deci antipatici, dar obtin mult. Iar cand nu obtin fac o asemenea valva incat data viitoare vor obtine, ca sa nu mai faca valva.
Deocamdata, majoritatea statelor din Estul Europei joaca pe modelul pasiv. Sunt unele, ca Ungaria, care l-au transformat in arta. Sunt altii, precum cehii, care trec prin etape si exaltari temporare.
Colega mea de la CRPE Otilia Nutu a scris recent un raport despre reducerea de emisii poluante in Romania conform tintelor asumate de UE (care raman valabile, indiferent de esecul de la Copenhaga). Otilia face acolo o discutie interesanta despre ce a obtinut Polonia jucand foarte dur in negocierile din UE, in anii de dinainte de Copenhaga. Nu e loc aici de detalii tehnice, dar ideea e ca Polonia a obtinut exceptii, ani de referinta mai favorabili, de pilda. Dar nu doar Polonia a beneficiat de toate acestea, ci intreg Estul Europei, care are cateva trasaturi comune: industria grea poluatoare construita in anii comunismului, care a falimentat dupa 1989, eficienta energetica scazuta, pondere mare a carbunelui in mixul energetic. Vazandu-si strict propriul interes, Polonia a obtinut beneficii pentru noi toti. Problema este ca esticii i-au lasat pe polonezi sa se bata singuri, pe o logica de genul: lasa, ca oricum vor obtine polonezii chestia asta sau cealalta, nu trebuie sa ne agitam si noi. A mers de aceasta data, dar nu va merge mereu. Nu-i poti lasa pe altii sa se bata mereu pentru tine. E drept, la Consiliul European din octombrie am vazut o adevarata Alianta Estica (condusa, cum altfel, de Polonia) care s-a opus raspicat la o contributie mare a Estului la fondurile de ajutorare a tarilor sarace (cum zicea ministrul polonez al Finantelor, saracii din Europa nu au vrut sa-i ajute pe bogatii din Europa sa-i ajute pe saracii din restul lumii). Dar aceasta a fost o exceptie; de obicei, Polonia e singura.
Si de aici vine alegerea strategica pe care Romania o are in fata. Este o tara aflata intr-o situatie bizara: este mijlocie pentru nivelul UE, este mare pentru nivelul Estului. Nu poate pretinde, ca Polonia, sa fie intre cei mari din UE, dar nu se poate limita la statutul pasiv al tarilor mici din Est. Romania nu poate juca ca Slovenia sau ca Lituania. Asteptarile de la noi sunt altele. Deja polonezii ne trimit bezele, parca impingandu-ne de la spate: hai, ma, ziceti si voi ceva, tineti-ne partea. Avem mai multe voturi ca Olanda in Consiliu, dar in acelasi timp avem cele mai sarace regiuni din UE – de fapt, Romania, cu exceptia Bucurestiului, este ea insasi cea mai saraca regiune din UE. Cum sa joci la nivel strategic prins intre marimea populatiei si saracia acestei populatii? Polonia este exemplul viu ca poti juca in liga in care vrei, nu in liga in care te pune propria saracie.
Romania nu va juca imediat la nivelul Poloniei, dar o strategie de tara medie trebuie sa avem. Trebuie sa ne fixam cateva prioritati pe care sa le urmarim cu incapatanare, dar si cu, la fel de important, inteligenta. Republica Moldova in UE ar trebui sa ramana obiectivul pe termen mediu. Dar cum il atingem? Intrebarea aici este unde ne fixam limita incapatanarii: deocamdata europenii privesc detasat insistenta Romaniei de a deschide usa pentru Moldova, dar va veni momentul in care o decizie va trebui luata. Suntem pregatiti sa blocam niste decizii ale UE de dragul Moldovei? Asa ar face polonezii daca Belarus ar avea la guvernare o Alianta pentru Integrare Europeana disperata sa fie acceptata in club. 2010 e un an-cheie in doua subiecte importante pentru noi: reforma Politicii Agricole Comune si reforma bugetului UE. Putem discuta mult pe detalii tehnice, dar aici e importanta viziunea cu care negociatorii romani pleaca la drum: jucam ca polonezii sau nu? Daca da, putem? Daca putem, ne asumam riscurile?
