Respingând propunerea de modificare legislativă referitoare la chestiunea doctoratelor din România, președintele țării noastre acordă o importanță specială, s-ar spune, performanțelor intelectuale românești. Lucrurile sunt, desigur, urmarea marelui tapaj pe tema doctoratelor și mai ales a plagiatelor care subminează ideea de originalitate a unei teze științifice de nivel doctoral.
Până la soluționarea chestiunii sunt, totuși, câteva lucruri de lămurit. Întâi și întâi s-ar cuveni reflectat la statutul doctoratului în viața intelectuală și culturală de la Dunăre, Carpați și Marea Neagră. Câtă vreme carierele universitare au fost blocate aproape total – și acesta a fost cazul în România ceaușismului târziu –, nu persistau în dorința de a obține titluri de doctori decât cei foarte îndărătnici.
Existau pe atunci obstacole aproape de netrecut pentru mulți, precum avizul Partidului Unic (binecuvântarea ideologică!) și obținerea grației unuia dintre profesorii rarisimi cu drept de conducere de teze.
Odată cu dezghețul adus de căderea comunismului, în paralel cu ajustările educației înalte la standardele civilizate, occidentale, conducătorii de doctorat s-au înmulțit și ei, iar locurile alocate acestei activități au crescut, după cum s-au înmulțit și domeniile în care titlul râvnit se putea obține. Cu adevărat greu de ținut pasul cu exigența originalității și a credibilității unei teze a devenit însă standardul impus în momentul când titlul de doctor a devenit indispensabil în obținerea de poziții universitare, de punctaje relevante pentru construirea carierei și de avantaje materiale. Din acest moment, doctoratul s-a înfățișat ca o miză râvnită, uneori majoră, necesar a fi atinsă într-un barem de timp cât mai redus, pentru a răspunde ritmului concursurilor scoase la concurs, iar populația de doctoranzi sau de aspiranți la înscrierea într-un stagiu doctoral a proliferat.
Se poate constata astfel că doctoratele se împărțeau în mod firesc, chiar de pe atunci, în unele care erau rezultatul pasiunii cercetării și al unor ipoteze de lucru urmărite cu stăruință savantă și altele care trebuiau să asigure un progres formal în carieră și o situație materială mai bună decât înainte. Pentru cele din prima categorie, limitarea stagiaturii la un număr fix de ani era inoportună, căci nu știi ce, când și cum găsești, tatonând prin arhive ori prin laboratoare o cale de depistare a noului. Pentru celelalte, preocupate doar să întrunească anumite condiții formale – un număr clar de pagini, niște cunoștințe bibliografice, abilitatea de a reformula și sintetiza ori de a modifica ușor perspectiva asupra unei problematici –, chestiunea limitării în timp a pregătirii tezei, deși incomodă, nu atingea letal intenția de pornire și nici nu afecta prea mult calitatea rezultatului obținut.
Tezele doctorale românești sunt, altfel spus, de cercetare și elucidare originală a unor teme și de reformulare, sintetizare ori, dimpotrivă, de detaliere analitică a altora (sau a acelorași teme). Unele sunt înaintări, altele sunt bilanțuri și reformulări. Printre ultimele, în mod firesc pot apărea, cu destulă ușurință, plagiatele. Căci cine stă să vadă cu maximă acuratețe de unde încolo începe performanța? Și dacă tot este vorba să se bifeze un ittem dintre cei, mai mulți, care contează pentru obținerea unei poziții și augmentarea recompenselor salariale, pentru unii doctoranzi înfruptarea din ceea ce s-a acumulat între timp ajunge să echivaleze cu dreptul de a utiliza cunoștințele deja dobândite într-un efort de sintetizare propriu.
Președintele României, dl. Klaus Iohannis, deploră că propunerea de lege menită să rezolve chestiunea plagiatelor „prin modificările pe care le aduce nu stabileşte acel cadru legal care să stimuleze cu adevărat performanţa şi care să încurajeze excelenţa în şcolile doctorale”. Ca să facă asta, ar trebui să decidă dacă România vrea excelență științifică sau calificare superioară în „meseriile” intelectuale. Iar dacă le dorește pe ambele, acest lucru ar trebui -legiferat distinct, fiindcă nu orice însăilare are calitatea originală a unei sinteze precum „Istoria românilor” de C.C. Giurescu sau a „Istoriei credințelor și ideilor religioase” de Mircea Eliade.
Iohannis observă că „legea nu este de natură să garanteze respectarea normelor de integritate şi nici nu clarifică regimul juridic cu privire la prevenirea şi sancţio-narea eventualelor abateri de la normele de integritate, în primul rând vorbim aici, evident, de plagiat”. Eu cred că atunci când, de la bun început, înscrii la doctorat absolvenți proaspeți de masterat care abia au – dacă au – în jur de 25 de ani și care până atunci s-au străduit să obțină note cât mai bune la cursuri, nu au avut vreme să petreacă stagii mai îndelungate și mai substanțiale de meditație științifică prin arhive, institute ori pe lângă unități de cercetare, nu ai de ce te mira că unii, sub presiunea răgazului scurt, de trei-patru ani, acordat pregătirii tezei, cedează sub raport etic și șterpelesc tot ce cred că le este de trebuință pentru a finaliza cu succes, la vreme. (Și când te gândești că ei reprezintă doar baza aisbergului care la vârf își etalează politicienii care nici nu s-au prea văzut cu conducătorii lor doctorali, iar acum se leapădă de doctoratele obținute fraudulos…)
Pe de altă parte, nu cred că inflamarea la adresa doctoratelor dintr-o întreagă țară este o bază suficient de serioasă pentru o inițiativă legislativă -numai pentru că printre doctorii în științe unii au călcat strâmb. Dacă lucrurile ar funcționa așa, prin asemenea generalizări, toți cretanii ar fi mincinoși pentru că unul dintre ei se declară mincinos (exemplul este clasic).
Stârpirea sau măcar combaterea serioasă a practicii plagiatelor nu are șanse de izbândă numai prin mobilizarea vigilenței (deja de o vreme de munca doctorandului nu mai răspunde doar conducătorul lui științific, ci o triadă de experți – ceea ce înseamnă și triplarea controlului, nu doar a îndrumării). Nu înmulțirea polițiilor asigură bunele practici și moralitatea științifică, ci integrarea personală a principialității și, la fel de important, degrevarea cercetării de presiunile administrativ-contabile.
Bine spune Klaus Iohannis: „…Avem nevoie de o legislaţie -care stimulează performanţa…”. -Despre asta este vorba în primul rând. Întețirea controalelor și măsurile împotriva celor dovediți ca plagiatori sunt și se cuvin, cred, să rămână reglementări menite să prevină și să pedepsească infracționalitatea, una dintre formele ei. Dar, oricât de frecvent ar părea că se manifestă aceasta, nu la această rubrică se încadrează majoritatea doctoratelor românești. Iar acest lucru ar trebui la fel de răspicat susținut, ca și nevoia de a avea doctori reprezentativi pentru știința românească; nu produse cărturărești, savante, gata de exportat oriunde pe piața globalizată a creierelor; căci nu lipsa de recunoștință la adresa culturii și a școlii naționale asigură valoarea universală a propriei contribuții.
