Sunt marile democratii sinucigase? isi intitula Matei Visniec un articol publicat nu de mult la aceasta rubrica, semnaland toleranta aparent de neinteles cu care tarile occidentale le ofera gazduire unor adversari virulenti ai tolerantei si ai democratiei. Intrebarea are temeiuri reale si grave, care decurg in mod paradoxal din natura insasi a democratiei, din faptul simplu ca ea nu se poate apara eficient, fara riscul de a intra in conflict cu propriile-i precepte de baza.
Indiferent de formele in care se manifesta – directa sau reprezentativa, parlamentara sau prezidentiala, concurentiala (ca in Marea Britanie) sau concordiala (ca in Elvetia), cu toate nuantele intermediare – democratiile moderne au in comun vointa natiunii ca factor politic determinant, separarea puterilor, statul de drept si domnia legii, egalitatea in drepturi si de sanse, respectarea libertatilor, dar si a obligatiilor cetatenesti, precum si pluralismul politic, cautarea si acceptarea consensului, toleranta. Legiferarea acestor principii nu produce insa de la sine o ordine democratica: important este ca cetatenii sa fie formati in spiritul lor, sa-si asume o functie activa, ca si raspunderea inerenta. Tocmai in tarile aflate in tranzitie de la dictatura la democratie, precum Romania, unde cetatenii au fost constransi decenii de-a randul sa se rezume la rolul de aplaudatori obedienti ai hotararilor venite de sus, procesul anevoios de trezire a milioane de oameni la o viata civica autentica are o insemnatate capitala.
Reusita nu este nicidecum dinainte asigurata, caci drumul e presarat cu capcane, iar o reteta perfecta nu exista. Manipularea celor putin informati e la ordinea zilei intr-o era a presei atotputernice (cazul Berlusconi), a mediilor electronice si a internetului. Sub pavaza legilor si a garantiilor constitutionale isi gasesc ocrotire chiar si dusmanii democratiei, ahtiatii puterii, demagogii de speta unui C.V. Tudor, fanaticii, curentele radicale. Cum se stie, Hitler a venit la putere prin alegeri libere; se pune insa intrebarea daca dorinta de a preveni un asemenea pericol poate justifica anularea rezultatelor altminteri corecte ale unor alegeri, cum a fost cazul cu Algeria in 1991-1992 sau, in prezent, boicotarea guvernului palestinian ales in mod democratic. Cruciada impotriva terorismului lansata de George W. Bush s-a soldat pana una-alta pe plan extern cu nesocotirea legilor internationale („razboiul preventiv”, Abu Ghraib), a Cartei Drepturilor Omului (Guantanamo), iar pe plan intern cu o ingradire a libertatilor si drepturilor cetatenesti („patriotic act”). Pe de alta parte, problematica este si tolerarea, cata vreme nu exista dovezi peremptorii ca ele ar fi anticonstitutionale, a unor miscari extremiste: respingerea de catre tribunalul constitutional a cererii de interzicere a partidului neonazist din Germania e in acest sens pilduitoare. Cat de toleranta poate fi o democratie cu cei intoleranti, fara a ajunge in pericol, si cat de intoleranta, fara a-si trada principiile?
Alta zona vulnerabila este aceea a raporturilor dintre majoritatea datatoare de lege si minoritate. Unde se afla granita dintre „tirania majoritatii”, asupra careia avertiza Tocqueville inca de la 1835, si favorizarea excesiva a unor minoritati bine organizate, cu lobby-uri agresive? „Libertatea celor de alte convingeri” (Rosa Luxemburg!) n-ar trebui sa fie practicata cu sens unic. E compatibila oare legiferarea unor tabu-uri cu libertatea de opinie si de exprimare? Nu o data, „corectitudinea politica” trece in opusul ei, ca in cazul deciziei televiziunii norvegiene de a-l reboteza pe tatal lui Pippi Langstrumpf, un faimos personaj al lui Astrid Lindgren, din „Rege al Negrilor” in „Rege al Marilor Sudului”: de aici si pana la orwellianul minister al adevarului, unde istoria era permanent rescrisa, nu sunt decat cativa pasi.
Asemenea impasuri, laolalta cu dificultatea adoptarii unor decizii strategice de catre parlamentele si guvernele alese pe timp limitat, preocupate de negocierea consensului, dar si de a nu risca sa-si diminueze sansele la o viitoare consultare a electoratului, slabesc fara indoiala atractivitatea modelului democratic. Si totusi ramane valabila afirmatia de acum 60 de ani a lui Churchill – „Democratia este cea mai proasta forma de guvernare, cu exceptia tuturor celorlalte forme, care au fost experimentate din cand in cand”. O confirma, printre altele, rezultatul datator de sperante al recentelor alegeri pentru congresul american.
