Cum de a ajuns PNL, din 2000 şi ceva, moştenitorul campaniilor de ură de altă dată ale PRM, ale antimaghiarismului PUNR, ale conceptului „România colonizată de marile puteri“, promovat cândva de toţi aceştia şi de vechiul PDSR, fiind totodată votat masiv de un electorat care ar fi trebuit să fie cel mai „luminat“ al României?Pe mulţi comentatori, dar şi pe simplii observatori atenţi ai vieţii politice româneşti i-a uimit şi îi uimeşte în continuare deriva naţionalistă, antieuropeană, antiamericană – pe scurt, antiliberală în sensul cel mai larg – a Partidului Naţional Liberal. În mod paradoxal, partenerul socialist din USL, PSD, cu tot pedegree-ul său postcomunist deloc recomandabil, reuşeşte să fie ceva-ceva mai „european“ şi mai moderat decât PNL, care odinioară se mândrea cu liberalismul şi occidentalismul său – considerate o veritabilă moştenire de familie de la partidul Brătienilor.
De fapt, această derivă a început de câţiva ani – încă din timpul guvernării Tăriceanu, fiind promovată de persoane precum Tudor Chiuariu, Bogdan Olteanu, Relu Fenechiu, Norica Nicolai; un soi de radicalism rigid şi trufaş s-a insinuat încă de pe atunci în PNL; sub conducerea lui Crin Antonescu acest caracter nu a făcut decât să se amplifice, ajungând să definească azi aproape complet un partid, care a acceptat drept membri şi parlamentari pe Gigi Becali, pe Sorin Roşca-Stănescu, pe Victor Ciorbea, Sorin Frunzăverde, pe Sorin Ilieşiu etc. – adică tot ce poate fi mai antiliberal (din diferite motive) în societatea politică românească. Cei câţiva dizidenţi, precum Andrei Chiliman, Vlad Moisescu, Călin Popescu-Tăriceanu (eventual) pot fi respectabili, dar nu contează politic.
Cred că ar trebui să ne ferim să explicăm totul prin relaţia cu Dan Voiculescu şi cu Antenele sale: dacă PNL ar fi rămas un partid autentic liberal, el nu s-ar fi aliat cu un fost colaborator al Securităţii comuniste. Dar nu a rămas şi tocmai acest fapt se cere înţeles. Încă şi mai puţin ar trebui să explicăm totul prin personalitatea lui Crin Antonescu sau prin unele erori ale regimului Băsescu. Faptul că ambele – perfect reale – au avut consecinţele ştiute e limpede. Or, problema reală este: de ce a avut atâta succes exponentul cel mai legitim al liberalismului românesc, exact atunci când a alunecat tot mai mult spre un radicalism naţionalist, antieuropean, antiliberal şi retrograd – respingând fără ocolişuri reformele, atâtea câte s-au putut face sub administraţia Băsescu, şi intrând sfidător într-o coliziune manifestă cu UE?
