Intr-un articol polemic aparut de curand in Süddeutsche Zeitung, un deputat german, social-democrat, afirma ca una dintre obligatiile purtatorilor de raspundere politica ar fi sa faca referire la tabuuri si ca aceasta n-ar fi o ingerinta in libertatea de gandire, ci un element constitutiv al democratiei. Ca unul care stie din proprie experienta cate ceva despre "subtila" relatie dialectica dintre tabuuri si libertatea de gandire, dar mai ales de exprimare, din vremea "edificarii socialismului multilateral dezvoltat", as fi fost in stare sa jur ca, spre deosebire de dictatura, fie ea de orice culoare, democratia se defineste constitutiv nu prin tabuuri, ci prin statul de drept, adica prin primatul neconditionat al legii. Dar se vede ca m-am inselat – nu degeaba se zice ca omul invata cat traieste.
Caci exista tabuuri si tabuuri. Pe de o parte, in societatea occidentala (iar Germania nu face exceptie) se proclama de multa vreme, mai ales in arta, dar nu numai, dreptul sacru de a sfida orice tabu. Generatia de la ’68 chiar a excelat in acest efort de demitizare, pozitiv in esenta, dar dus uneori dincolo de ultimele limite ale bunului simt, cu intentia vadita de a scandaliza cu orice pret. Amintesc aici, ca mostra, un asa-zis spectacol de teatru, pus in scena intr-o biserica si unde, la un moment dat, cateva zeci de femei in varsta, in pielea goala, pedalau de zor la masini de cusut Singer. Nici sfera politicului n-a fost cu totul ocolita: un membru de frunte al partidului ecologist, de pilda, ajuns ministru, se impauna cu refuzul de a canta, la ocazii festive, imnul de stat al Germaniei, iar Tribunalul Constitutional a respins acum zece ani, in numele libertatii artei, o plangere impotriva unei formatii punk, in al carei repertoriu figura un song cu refrenul "Germania trebuie sa moara pentru ca noi sa putem trai" si incheiat cu exclamatia "Crapa, Germanie!".
Unul dintre marile merite ale generatiei saisoptiste il constituie desigur confruntarea critica cu perioada nazista, asumarea neconditionata, responsabila a trecutului, angajamentul frontal impotriva rasismului, a neonazismului. Aceasta atitudine combativa a mai dat insa nastere, din pacate, prin exces fanatic, si lastarilor otraviti ai terorismului de stanga (RAF), iar pe alocuri si unei orientari opuse intereselor autentice ale natiunii germane, mergand pana la a-i pune sub semnul intrebarii dreptul la existenta (vezi si refrenul citat mai sus). Sebastian Haffner, un foarte competent analist politic, avertiza in 1978, la sfarsitul cartii sale "Insemnari despre Hitler", referindu-se la faptul ca ultimul tel al dictatorului a fost distrugerea Germaniei: "si mai putin bine este ca, dupa Hitler, multi germani nu se mai incumeta sa fie patrioti. Caci istoria Germaniei nu se sfarseste cu Hitler. Cine crede contrariul, si poate ca asta il si bucura, nici nu stie cat de mult infaptuieste prin aceasta ultima vointa a lui Hitler."
Unele tabuuri dintre cele la care face apel deputatul amintit mai la inceput sunt, in parte, rezultatul tocmai al acestei lepadari de neam, al expresiei, obsedant repetate, "mi-e rusine ca sunt german". O revista elvetiana (ce-i drept, de orientare conservatoare) punea acum doi ani urmatorul diganostic: "Obsedati de fiascoul moral Auschwitz, germanii s-au supus unei politii a limbajului care suprima competitia politica autentica. In credinta gresita ca ocrotesc democratia, prin aceea ca accepta ca o elita puternica sa declare anumite pareri drept descalificante, in realitate ei o pericliteaza."
Comentariile sunt de prisos.
Gheorghe Sasarman este scriitor stabilit in Germania
