O decizie care instituia celebrarea Zilei Internationale a Democratiei a fost luata de Adunarea Generala a ONU, la 8 noiembrie 2007. Propunerea a venit dinspre Qatar si un grup de alte opt state, printre care si Romania, fiind adoptata cu promptitudine. Drept urmare, in acest an, ziua democratiei a fost celebrata pretutindeni pe 15 septembrie pentru prima data in istorie.
Ideea de a dedica o zi speciala ideii si idealului democratic este oarecum ambigua. Daca vrei cu adevarat sa sarbatoresti aceasta prestigioasa si veche institutie, cele trei sute saizeci si cinci (sau sase) de zile din calendar nu iti sunt de ajuns, cum nu te poti rezuma nici macar la – vorba Beatles-ilor – "opt zile pe saptamana". La prima vedere, aplaudarea demosului si a reprezentativitatii demografice o data intr-un an poate conveni foarte bine pana si celor mai feroce dictaturi care, viclene cum sunt, imprumuta nu o data insemnele democratice de fatada, procedand altminteri cat se poate de departe de spiritul ideii venerate. Cu atat mai convenabila se poate ea infatisa democratiilor intermitente si inconsecvente, de parada.
Pe de alta parte, este mereu bine de stiut ce anume aplaudam atunci cand pretindem sa ne inchinam democratiei. Spiritele alese, care se tin departe de "vulg", pot adera la formele inalte asociate acestui ideal (printre ele: libertatea de gandire si actiunea neingradita de cenzuri politice si societale, dreptul de a vorbi deschis despre treburile publice, accesul la expresie autentica si la un mod propriu de a fi etc.), fara ca, prin asta, sa se dea in vant dupa egalitarismul care masoara in mod egal competenta civica si iresponsabilitatea in fata urnei de vot. Altii nu vor uita sa pomeneasca sacrificarea lui Socrate tocmai in vremurile de guvernare democrata a Atenei, mentionand ca regimurile oligarhic si aristocratic nu s-au pretat la fapte similare. Exista romani destui care astazi, aplaudand elitele si elitismul, deplora "trivialitatea" dezbaterilor fara stil ale presei si se refugiaza in modele de gandire parohialiste, de casta si exclusiviste, desi se pretind exemplari pentru intreaga natiune.
Sunt si oameni care se gandesc cu temeri la alunecarea revolutiilor facute in numele democratiei inspre dictaturi sangeroase. Ei vor aduce in discutie glisarea dinspre girondinism catre iacobinism si dictatura revolutionara in Franta revolutiei burgheze, iar inghitirea social-democratiei ruse de catre bolsevismul terorist, in 1917, le va sluji de confirmare. Din clubul ultimilor sunt si in Romania destui cetateni care se tem de posibilitatea transformarii presedintelui in exercitiu intr-un dictator, desi suspendarea lui – fie si provizorie – petrecuta cu catva timp in urma a aratat clar limitele puterii Cotrocenilor in viata politica actuala.
Exista insa si o alta categorie de cetateni: ei sunt aceia pentru care democratia este o eticheta lipita in timpul ultimei calatorii la Paris pe valiza cea veche mostenita de la bunica. Altfel spus, e democratie nu ceea ce functioneaza in mod democrat, asigurand sansa tuturor la drepturi si solicitand ca raspuns responsabilitatea integrala a fiecaruia, ci numele de democratie lipit oricarui comportament public, cat de contestabil ar fi el.
Multimea celor cuprinsi in aceasta categorie este considerabila, ca si varietatea tipurilor pe care le cuprinde. Unele voci sustin ca discriminarea anumitor minoritari este legitima, intrucat membrii acelora sunt aroganti, sau prost crescuti, sau de-a dreptul raufacatori, inghesuirea lor in zone cenusii nefacand decat sa pastreze nealterate cadrele democratiei si decenta. Altii, fireste, sunt pentru limitarea dreptului la informare corecta si impartiala, ba punand calusul in gura unei televiziuni neconvenabile, ba propunand legi care sa propage doar informarea selectiva, inductoare de optimism controlat (domnii Funar si Ghise au dat, de curand, un splendid recital la tema). Tot aici intra si cei care socotesc ca democratia este mijlocul legitim prin care ei pot recurge la orice mijloace – de la intimidare la santaj – pentru a-si promova propria persoana in pozitii de top, socotindu-le pe acestea rezervate lor insisi pentru eternitate.
Aici democratia devine bontonul care formuleaza intr-o retorica egalitara si amiabila convingerea intima ca persoana din proximitate e inferioara si predestinata incalecarii (traiasca baronii din toate partidele si din toate sectoarele realitatii!).
Este paradoxal ca democratii recente, nesedimentate, poate plapande si superficiale, sunt cele care au propulsat ideea democrata la rangul de serbare anuala internationala. Cand esti emir sau sef peste o tara de mahari de descendenta comunist-rasariteana da bine sa cochetezi cu democratia, nu? Oare de ce nu s-au "infipt" in aceasta initiativa Franta si SUA in mod prioritar, ca unele dintre puterile statale ale modernitatii, care au elaborat acte fundamentale pentru plamadirea idealului modern al democratiei? Poate pentru ca aceia care traiesc aceasta realitate zi cu zi nu se mai inghesuie sa o proclame festivist.
