Bisericile au libertatea să nu sancționeze prin serviciu religios o căsătorie homosexuală. Dar de unde dreptul de a impune statului secular principiile lor?
Săptămâna trecută, Curtea Constituțională a decis că inițiativa cetățenească de revizuire a articolului 48.1 din Constituție, referitor la definirea familiei, este constituțională și poate merge în Parlament și apoi, în cazul unui vot pozitiv, la referendum. În felul acesta, CCR a deschis calea excluderii unei recunoașteri legale a uniunilor homosexuale, deoarece familia va putea fi definită drept „căsătoria dintre un bărbat și o femeie“ – așa cum cere petiția –, și nu, ca acum, drept „căsătoria dintre soți“. Nu știm dacă și când propunerea se va duce în Parlament (unde trebuie să obțină două treimi din voturi), dar sunt aproape sigur că, dacă va ajunge acolo, va avea câștig de cauză. Cât despre referendum, nu cred că-și face nimeni vreo iluzie asupra rezultatului. România se va alinia astfel, mă tem că fără mari drame, unui curent conservator ce merge de la Putin la Orbán și la Trump, obținând aplauzele postacilor români, descoperiți brusc radicali de dreapta.
Voi spune, în primul rând, că este o ironie faptul că o formulă prezentă deja în Constituția lui Iliescu și Iorgovan din 1991 (revizuită în 2003) e mai liberală decât ceea ce ni se propune acum, în 2016.
Nu vreau să intru în chestiuni juridice, pentru care am o competență redusă, discutând ca principiu dacă dreptul la căsătorie este sau nu „un drept fundamental“ (în caz că este, revizuirea ar fi fost imposibilă). Mi se pare, totuși, extrem de șubredă o asemenea distincție, susținută de dl Valer Dorneanu, noul președinte al CCR. Ce vom spune mâine dacă, să zicem, se va dori interzicerea căsătoriei dintre români și, exem-pli gratia, islandezi? Sau între persoane între care diferența de vârstă e mai mare de 30 de ani? Sau între persoane divorțate de mai mult de o dată? Etc. Observ, pe de altă parte, că art. 48 este totuși inclus în Capitolul II al Constituției, Drepturile și libertățile fundamentale. Când oare se va propune revizuirea unui alt articol din același capitol, ce va spune CCR?
Dincolo de aceste considerente, relativ mai tehnice, de ce cred că revizuirea Constituției în acest punct e o mare eroare? În primul rând, fiindcă o nouă definire a familiei ar nesocoti realitatea. Or, realitatea este că există de facto și în România „familii“ homosexuale și, probabil, destul de numeroase. Relațiile de acest fel ca atare nu mai sunt nici condamnate și persecutate de lege (slavă Domnului!), iar oamenii se asociază și se iubesc așa cum cred, vor și pot. Sunt „familii“ de acest fel în care există și copii ai unuia dintre „soți“. Aceste „familii“ de facto nu se bucură însă de protecția legii, de pildă, „soții“ nu se pot moșteni unul pe celălalt etc. Or, dincolo de faptul că e o cruzime să negi acestor oameni mult din ceea ce afecțiunea ne poate îndemna să facem sub raport practic pentru ființa iubită, restrângerea definirii familiei nu e decât o penibilă fugă de realitate. Ce sens are să refuzi o existență legală unui fapt comun în zilele noastre? E precum în cazul unui cod rutier care ar interzice parcarea pe trotuar, refuzând să vadă faptul că parcarea pe trotuar nu poate fi, în practică, eliminată în foarte multe cazuri. Dar, poate vor zice unii, fenomenul e dăunător și trebuie oprit. Prin ce anume e dăunător ca, să zicem, A și B, două femei, care nu sunt rude de sânge, să aibă în comun, în mod legal, apartamentul în care trăiesc marital?
Nu mă interesează faptul că bisericile (și mă refer aici la toate cultele abrahamice, dar BOR are, desigur, un rol hotărâtor la noi) presează pentru revizuire. Bisericile au libertatea să nu sancționeze prin serviciu religios o căsătorie homosexuală. Dar de unde dreptul de a impune statului secular princi-piile lor? Cred (dar poate nu-i sigur) că nu trăim încă în Turcia! Sunt însă destui, nu neapărat religioși, care consideră că homose-xualitatea (masculină ori feminină) presupune forme deviante de sexualitate, care, destul că sunt tolerate, n-ar mai trebui să fie și „încurajate“ prin legalizarea legăturilor respective. Defectul acestor raționamente e că utilizează direct sau indirect un concept fix despre „natura“ umană, de la care s-ar „devia“. Dar cine poate defini ce e și ce nu e „natural“? Oare familia monogamă e mai „naturală“ decât cea poligamă? Oare sexul detașat de procreație (sub toate formele sale) e „natură“ sau e un produs cultural? Dar egalitatea dintre bărbat și femeie? Natura spune că cel mai puternic are câștig de cauză; prin urmare, dacă e să urmăm „natura“, femeia trebuie să stea în puterea bărbatului. „Dreptul seniorului“ (de a dezvirgina miresele supușilor săi) despre care vorbește pe larg Andrei Oișteanu în admirabila lui carte „Sexualitate și societate“, Polirom, 2016, poate fi derivat din supremația masculului Alpha în hoarda primitivă. Este el, așadar, un „drept natural“ care ar trebui respectat? Și e ceva „natural“ în principiul moralelor tradiționale că femeia trebuie să fie virgină înainte de căsătorie?
O morală naturalistă trebuie respinsă, prin urmare. De asemenea, o morală bazată pe Revelație nu poate face legea într-un stat secular. Ne rămâne morala liberală care, odată ce a postulat egalitatea de drept a tuturor oamenilor, cere reducerea suferinței pentru cel mai mare număr posibil dintre ei, în circumstanțe date. Or, redefinirea noțiunii juridice de familie încalcă această morală liberală prin suferința injustă și nemotivată pe care o introduce.
Cu atât mai bine!, se vor bucura unii, nu chiar puțini, care se pregătesc să salute răsăritul unei epoci a iliberalismului. Însă, să fim bine înțeleși: n-am nimic cu conservatorii liberali; dar n-am nimic în comun cu iliberalii care se audodefinesc, pudic, conservatori.
Acest articol a fost publicat și în Revista 22
