A fost odată ca niciodată un austriac cam sărit de pe fix care, printre foarte multe lucruri nebuneşti pe care le-a făcut în viaţa lui, a scris un fel de carticică, mai mult o broşură de vreo 75 de pagini, care conţinea 7 (şapte!) propoziţii, fiecare cu mai multe subniveluri. Broşurica n-avea citate, n-avea note de subsol, bibliografie şi nu avea nici prefaţă.
Cartea apăruse pe undeva prin Germania şi când a ajuns la Cambridge, a ajuns sub forma unei traduceri aproximative făcută de un adolescent. După toate standardele de la Cambridge, nu părea a fi o lucrare serioasă care să aspire la glorie academică. Cu toate acestea G.E. Moore şi Bertrand Russell (un fel de intelectuali ai lui Băsescu avant la lettre), care aveau nişte sinecuri obţinute în mod politic la catedra de filozofie, au decis pe loc să-i acorde titlul de doctor în filozofie lui Ludwig Wittgenstein sub motiv că, oricum, cartulia este mult peste nivelul academic cerut pentru o lucrare de doctorat. Broşurica – Tractatus logico-philosophicus – singura carte, de altfel, publicată de Wittgenstein în timpul vieţii, a schimbat atât de profund modul de a gândi despre lucruri şi despre limbaj, încât a devenit – în opinia multor filozofi contemporani – cea mai influentă carte a secolului al XX-lea.
Morala poveştii este că, în final, nu contează câte pagini scrii, cât eşti de pedant în respectarea canoanelor academice şi cât de îngrijită este lucrarea. Câtă vreme ai cu adevărat ceva valoros de spus şi câtă vreme aduci cu adevărat ceva nou în domeniul de cercetare ales, comunitatea academică îţi va recunoaşte mai devreme sau mai târziu contribuţia şi valoarea.
Acum, putem admite că nu toată lumea e Wittgenstein (de fapt, nimeni nu prea e) şi, prin urmare, nu toată lumea îşi poate permite să nu ţină seama de reguli. Muritorii de rând care îşi doresc un titlu de doctor trebuie să muncească, dacă nu mai mult, atunci cu siguranţă mai sârguincios. Dar cerinţa fundamentală – să aduci valoare adăugată – rămâne valabila.
În esenţă, o lucrare de doctorat este o dare de seamă. Este o dare de seamă care trebuie să fie riguroasă, îngrijită şi bine documentată dar este o dare de seamă despre un proces de cercetare al autorului. Autorul trebuie să identifice o problemă sau mai multe apărute în literatura domeniului pe care îl cercetează sau să propună o abordare nouă, să caute soluţii la aceste probleme şi să dea seama despre cum a ajuns la aceste soluţii şi prin ce metodă. În final, autorul va încerca să se refere la deschiderile pe care le oferă rezultatele cercetării sale şi eventualele probleme pe care le poate ridica. Dar două lucruri nu pot lipsi dintr-o lucrare de doctorat: elementul de noutate şi procesul de cercetare, indiferent dacă e vorba de fizică, matematică, filozofie sau drept. Pentru că procesul de cercetare este extrem de solicitant, o lucrare rezonabilă de doctorat nu ar trebui să depăşească, în principiu, 200 de pagini şi orice facultate care cere mai mult este nerezonoabilă. O lucrare de peste 400 de pagini, cât numără teza lui Ponta este fie opera unui geniu, fie un tratat, fie o compilaţie fără valoare.
Pretenţia lui Ponta că „în drept nu se inventează ca în matematică, fizică sau chimie” este fie o obrăznicie fără seamăn şi o sfidare la adresa publicului, fie dovada clară că Ponta nu are habar de ce înseamnă cercetarea ştiinţifică. Lucrarea lui Ponta, intitulată „Curtea Penală Internaţională” este jumătate furată şi jumătate compilată şi nu conţine nici un element de cercetare sau de noutate. Nu că subiectul nu ar fi fost generos, cum pretinde Ponta. Există numeroase zone ale dreptului internaţional neexplorate şi suficient de problematice pentru a scrie o lucrare decentă pe tema CPI, legate bunăoară de jurisdicţie, de modul în care sunt arestaţi şi plasaţi acuzaţii în custodia CPI, despre procedurile prin care li se asigură acuzaţilor un proces corect etc. Oricare din aceste chestiuni ar fi putut face obiectul unei cercetări oneste, care să fi implicat studii de drept internaţional relevante şi citabile, precedente şi piese de legislaţie care pot fi invocate sau valorificate în varii modalităţi. O lucrare cinstită care ar fi luminat un colţ al complicatului peisaj al dreptului internaţional.
În schimb, Ponta a ales să „scrie” o lucrare de doctorat care nu este o lucrare de doctorat în sens propriu, din care o bucată bună este furată şi să facă acest lucru sub privirea îngăduitoare a îndrumătorului său de doctorat, Adrian Năstase.
Faptul ca acum sustine ca nu a trecut lucrarile citate in note de subsol ci in bibliografie si faptul ca Andrei Marga cautioneaza aceasta „scapare” pretinzand ca nu exista nicio lege in acest sens este o dovada de impostura academica si o minciniuna sfruntata din partea lui Ponta si o incredibila dovada de obedienta politica si demisie morala din partea lui Marga. Regulile citarii sunt peste tot aceleasi in lumea academica, cu mici diferente, dar aceste diferente nu presupun in niciun caz expedierea notelor de subsol in bibliografie si utilizarea bibliografiei drept pretext pentru absenta notelor si a citarii corespunzatoare. Dimpotriva, un astfel de procedeu – profund lipsit de etica – este suficient pentru a alimenta suspiciunile de plagiat. Marga se face ca ploua, dar stie foarte bine ca exista o etica a cercetarii cu reguli stricte si o etica a redactarii cu reguli la fel de stricte care, daca nu sunt respectate, invalideaza orice lucrare.
Acum Ponta vine să spună că nu e mare lucru, că nu ţine la titlu şi că, la o adică renunţă la doctorat. Dar nu despre asta este vorba aici. Este vorba despre o fraudă intelectuală, despre un furt ordinar şi despre discreditarea cel puţin morală a unui om care pretinde să reprezinte statul şi poporul român.
Propoziţia 7 (şi ultima) din Tractatus sună în felul următor: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”. Ponta ar fi trebuit să fi tăcut atunci când şi-a dat seama că nu are absolut nimic de spus în lumea dreptului. In schimb, a ales sa publice o lucrare fara vreo valoare stiintifica si, pe deasura copiata. Ponta a maculat profesia de procuror si demnitatea de prim-ministru. Acum trebuie să plece. Sa-ti fie rusine, Victor Ponta!
