Mă bucur că publicul nostru s-a apropiat de cărțile unui istoric și s-a recunoscut în stilul analitic Boia. Dar nu pot să nu văd că, deși bubulii lui Coruț au dispărut din imaginarul nostru colectiv, culoarul mistic-patriotic este încă frecventat, cu bune rezultate și cu o audiență uriașă. Nu pot să nu observ că Dan Puric i-a luat locul lui Pavel Coruț, pe acest culoar.
La a treia ediție a Galei „Bun de Tipar“, cu premii pentru profesioniștii industriei de carte din România, un scriitor și jurnalist cultural de primă mână, Cezar Paul-Bădescu, a avut misia de a anunța bestseller-ul anului editorial. E vorba despre Sfârșitul Occidentului? Spre lumea de mâine, volum apărut la Humanitas și semnat de Lucian Boia.
Primul fapt neobișnuit este că o carte datorată unui istoric a surclasat, prin vânzări, volumele unor vedete (cu și fără ghilimele) din mass-media. În mod curent, se crede că e suficient să apari toată ziua bună ziua „pe sticlă“, la emisiuni pendulând conceptual între schimbul de nepoți de soră și înotul, în costum, în piscină printre rățuște de plastic – pentru ca apoi să-ți pui numele pe o însăilare tipărită și să vinzi. Se pare că nu este chiar așa.
Al doilea lucru ce merită semnalat și discutat l-a menționat încă-tânărul scriitor și jurnalist, care a făcut la Gală un mic laudatio pentru Lucian Boia. Publicul românesc, care în anii ’90 era mare consumator al cărților lui Pavel Coruț, a evoluat spre palierul de receptare a operelor unui istoric ca Boia. De ce avem, aici, o evoluție? Este ea mai ales una de gust?
Este și una de gust, de bună seamă. Căci cărțile lui Coruț nu pot fi numite cărți decât în accepția tehnică a termenului: conform DEX, „scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum“. Ele sunt de un kitsch ficțional aducând deservicii și ficțiunii, și kitsch-ului; și de un umor involuntar care, fără îndoială, a întreținut cititorilor cu lecturi buna dispoziție…
Mai important însă decât cum scria starul culturii autohtone din anii ’90 este despre ce scria el. Diferența dintre Coruț și Boia pe linia de demarcație a gustului nu este relevantă – fiindcă majoritatea autorilor români sunt, sub acest aspect, la fel de departe de primul ca și al doilea. Diferența care ne poate spune ceva important despre noul nivel al publicului nostru și despre orizontul său de așteptare este cea de tematică și problematică. Rezumativ, în timp ce Coruț scria despre o Românie osândită de atotputernicii bubuli (nu râdeți) și în care, pornindu-se de la Ceaușescu, se ajungea firesc la energiile cosmice din munții lui Decebal întrupate într-un tânăr securist (dacă tot ați promis că nu râdeți, să detaliez: o variantă dâmbovițeană de James Bond, dar bătându-se, la nevoie, și spiritualicește), Boia scrie despre o Românie istoricizată, documentată și analizată cu probele la îndemână. Coruț scrie, fantasmatic și fantasmagoric, despre o Țară cum nu mai e alta și un Popor aidoma. Boia scrie, nonficțional și direct-referențial, despre o țară din Sud-Estul Europei și un popor conectat la modernitate mai târziu decât altele. Coruț este – în kitsch-ul lui compromițând însuși kitsch-ul – simbolic, anistoric, bubulic la modul înduioșător. Dar, structural, este el altfel decât mulți, prea mulți intelectuali ai noștri care au proiectat asupra realităților românești schema unui delir imaginativ compensativ? Este Coruț o excepție spectaculoasă de la regula unei culturi raționaliste, critice? Sau, mai degrabă, el a fost o confirmare, la nivelul cel mai „popular“, a succesului pe care emfaza patriotică, iraționalul, delirul autohtonist l-au avut și în interbelic, și în faza ceaușismului protocronist și, iată, în primii ani de democrație postrevoluționară?
Iar acum, trecând pe versantul exemplului furnizat de Boia, este reputatul istoric unul dintre numeroasele cazuri de spirit critic și demitizant în istoriogafia noastră? Dacă stăm să numărăm steagurile, câți Boia avem? Și, dacă vedem că nu prea avem, atunci Lucian Boia este regula de normalitate a unei culturi raționaliste, cu documentarea și analiza adevărului istoric, ori, dimpotrivă, excepția eclatantă într-o cultură încă afectată de falsuri mitizante și gogoși patriotice?…continuare în Revista 22.
[…] din școala militară „înarmați de război și cu steaguri de luptă” (cuvintele aparțin scriitorului) pregătiți să protesteze împotriva agresiunii din Cehoslovacia. În octombrie 1971 este chemat […]