În 1935, doi autori din generația tânără vituperau împotriva lumii lui Caragiale, nu pentru că literatura marelui clasic ar fi fost de o calitate îndoielnică, ci tocmai pentru că harul lui adusese în prim-plan o lume care mai bine n-ar exista. Oamenii caragialieni erau pentru Mircea Eliade, primul dintre scriitorii pomeniți, demni de dispreț.
În articolul „Restaurarea demnității românești”, text apărut în 1 septembrie 1935, el îi desconsidera și, în același timp, fără să o vrea, le și legitima existența, socotindu-i o expresie antropologică a mahalalei. Aceasta este, cum se știe, mediul tipic al despărțirii de sat și al incapacității de a accede la urbanismul autentic cu cele mai prețuite virtuți ale lui: elitism, cultură înaltă. În mahala, tradiția sănătoasă și pură a satului s-a pierdut, iar din oraș se împrumută doar clișeele, se cultivă mimetismul primar și steril, se produce un metisaj al moravurilor și atitudinilor marcat de meteahna „formei fără fond”.
Drept care Eliade constată că „este adevărat că există un număr considerabil de pseudointelectuali, de oameni fără structură, sterpi, amorfi, bolnavi. Dar de când mahalaua românească reprezintă neamul nostru românesc? De când oamenii amestecați, mediocri, fără tradiție și fără geniu, oamenii care maimuțăresc centrul orașului și «luxul stăpânilor» – de când au ajuns aceștia reprezentativi? După cum periferia urbană n-a putut asimila perfect elementele eterogene nou-venite și n-a putut încă crea o structură care să corespundă structurii spiritualității rurale – tot așa pseudointelectualii maimuțăresc și amestecă stilurile”.
Eliade continua observând că „mahalaua a creat până acum un stil grotesc, care ne amuză când îl întâlnim în Caragiale, dar care e tragic, când îl privim istoric. Acest stil de cafenea, acest geniu verbal de secătură sceptică, acest proverb mixt și impur – care reprezintă o înțelepciune de slugă și o enciclopedie de gazetar – nu ne reprezintă. Ea nu are nimic de-a face cu demnitatea românească – pentru că nu are nimic de-a face cu nici o demnitate umană. Confuzia între mahala și românism a început să dispară. E datoria noastră să risipim cât mai curând și confuzia între intelectualul creator și parvenitul papagal, între Mihai Eminescu și Cațavencu”.
La rândul lui, în primăvara aceluiași an, publicistul Sandu Tudor acuza o răspândire de masă a apetenței pentru impostura politicianistă, pentru demagogie, pentru inautenticitate. „Toată marea ipocrizie politică, toată demagogia sinistră a vieții noastre publice, dacă a reușit și încă va reuși să conducă destinul țării acesteia se datorește siguranței nezdruncinate pe care fiecare politicianist o are în complicitatea gratuită și naivă a poporului sau, mai tehnic spus, a maselor electorale, care pot fi oricând amețite cu puțină făgăduială și vorbă sunătoare «democratică».// Această caragialească stare de suflet a poporului nostru asigură peste tot, sub toate formele, triumful falselor valori.” Există, așadar, o stare de suflet caragialească în popor, iar manifestările ei electorale o denunță ca fiind foarte răspândită. Din marginal și mahalagiu, tipul caragialesc a ajuns central, în felul lui, consfințind statistic impostura și falsele valori.
Trebuie observat însă că atât Eliade, cât și Sandu Tudor critică meteahna imposturii, a falsei asumări de valori, în legătură directă cu manifestările sale publice. Pentru Eliade, acest tip uman – eroul lui Caragiale – nu este reprezentativ pentru națiunea română. Pentru Sandu Tudor, civismul românesc s-a contaminat de latura joasă – căci naivă politic – a participării populare la democrație.
Rămâne o întrebare: este, totuși, acesta tipul românului? Mai degrabă nu. Să fie mai degrabă omul pe care, așa cum crede Sandu Tudor, îl creează, vrând-nevrând, democrația? Nici aceasta nu este de crezut. Ceea ce permit remarcile lui Eliade și ale lui Sandu Tudor este să se descopere de unde crește acest tip. Ca regulă generală rezultată de pe urma observațiilor lor, aș spune că manifestările joase moral, cultural și stilistic ale mahalalei/periferiei sunt semnul indubitabil al minoratului etic, axiologic și civic. Ele produc saltul care creează tipul unui critic radical și al unui dezadaptat exemplar doar atunci când părăsesc minorul. Acest lucru se petrece numai când instinctul ori condițiile evidențiază tragicul și când câte un ins se ridică la conștiință tragică. Discrepanța între aspirații și propria condiție obiectivă dă măreție și tragism oricui o teoretizează și o trăiește, făcând ca persoana respectivă să producă saltul vertical, într-o altă condiție. Nu este de mirare astfel că acest tip uman este, într-un plan cultural ori în afara lui, rezervat creatorilor de valori. Transferul se face în plan moral, dar și existențial, producând eroi și manifestând în interiorul condiției eroice, chiar dacă eroul se manifestă ca un anti-erou sau ca un erou sui generis, burlesc.
Minoratul moral compromite, în timp ce morala majoră, asumarea ei pe un diapazon înalt consacră, fie și într-o exemplaritate contrară celei recunoscute și omologate social. Exemplaritatea apare doar atunci când minoratul se înalță la majorat, depășind astfel zona dezavuabilului, a nesemnificativului, a degradatului și a surogatului.
În România politică de astăzi însă, eroul exemplar se ține departe de avanscenă. Poate fiindcă, pur și simplu, nu există…
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai
