Cine a avut de câştigat şi cine de pierdut în urma scandalurilor Csibi Barna, reprezentanţa Ţinutului Secuiesc la Bruxelles, regiuni pentru toţi, minus secui? Absolut nimeni nu a câştigat: toţi am pierdut.
Atmosfera pozitivă a coabitării noastre, singura realizare notabilă a regimurilor noastre politice de după 1996, s-a deteriorat brusc în ultimele săptămâni, din cauza naţionalismului de ambele părţi, şi actelor unilaterale ale lui Laszlo Tokes şi Traian Băsescu – nu deschizi ambasade şi nu reorganizezi teritorii care implică şi pe alţii fără să te consulţi cu ei. Traian Băsescu se crede amic cu Viktor Orban: şi e adevărat că Ungaria ne-a susţinut loial în chestiunea cu Schengenul. Problema e că prietenia lui Orban are limite. Premierul maghiar a continuat şi continuă să-i sprijine pe radicalii maghiari contra UDMR. Ce va ieşi de aici vom vedea.
Deci situaţia nu e rezolvată. Şi cum am exprimat şi eu rezerve faţă de şantajul UDMR cu legea minorităţilor naţionale, aş vrea să mă explic şi să explic tuturor care sunt alternativele rezolvării durabile a conflictului româno-maghiar. Dincolo de hărţuirile politice de fiecare zi, nu există multe modele de coabitare care să funcţioneze, iar eficienţa lor depinde de coerenţa lor internă.
Modelul numărul unu, cel liberal de tip anglo-saxon, constă pur şi simplu în satisfacerea drepturilor individuale ale fiecărui membru al unei naţionalităţi conlocuitoare şi, prin asta, în rezolvarea drepturilor minorităţii ca grup. Statul fiind neutru din punct de vedere etnic, soluţia ar trebui să fie perfect satisfăcătoare pentru toată lumea.
Dar în realitate asta nu prea merge la noi. România nu este un stat liberal de gen american, în care au venit imigranţi şi s-au stabilit, ci e locuită, din vechime, de trei comunităţi mai mari şi altele mai mici. Şi mai important, în România statul, mai ales după comunism, este un actor foarte mare. Un individ în societatea noastră are mari şanse să îşi petreacă toată viaţa având de-a face doar cu servicii de stat, de la şcoala primară la pensia de stat şi de la maternitate la administraţia cimitirelor.
Devine atunci foarte important, spre deosebire de o societate mai orientată spre piaţă, unde existenţa unui mare număr de vorbitori ai unei alte limbi ar atrage după sine oferta unor servicii private în acea limbă, ca statul să-i trateze egal pe membrii minorităţii cu cei ai majorităţii. Lucru greu, dacă nu imposibil, câtă vreme limba statului este limba majorităţii pe care minoritarii riscă să o ştie mai puţin bine ca majoritarii şi deci să fie discriminaţi. În sfârşit, având în vedere că România, spre deosebire de alte ţări, permite partidele pe bază etnică, e greu să mai revii la modelul individualist liberal în care ungurii ar fi forţaţi să aleagă între liberalism şi social-democraţie, ca toată lumea.
La cealaltă extremă există varianta multiculturală, cea pe care au demascat-o mai nou Angela Merkel şi Fraser Cameron, dar şi mulţi academici (inclusiv eu), ca fiind un eşec. Multiculturalismul argumenta că e imposibil să tratezi egal culturile distincte dintr-o societate altfel decât pe baza dreptului colectiv şi a considerării întregului grup drept unitate politică.
Conform acestui principiu, Belgia e formată din grupul francofon şi grupul vorbitor de flamandă/olandeză, şi nu din belgieni, ca în vechiul banc incorect politic în care la recensământul de la regiment numai evreul se declara belgian. Multiculturalismul are instituţii complet separate pentru grupuri, care se guvernează singure în interiorul comunităţii proprii, şi autonomie teritorială pe baze etnice. Termenul e folosit adesea impropriu: multiculturalismul ca variantă de coabitare nu înseamnă existenţa mai multor culturi într-un stat, care e un simplu dat, ci organizarea respectivului stat pe baza clivajului lingvistic, căruia deci i se adaugă un clivaj politic.
Situaţia Belgiei, cândva un model, e elocventă – azi a ajuns un fel de câmp al luptei lingvistice (ca vorbitori de franceză, românii nu ar putea cumpăra case în anumite suburbii din Bruxelles, capitala Europei, existând reguli contra schimbării majorităţii lingvistice) şi un exemplu de instabilitate politică. Există pe lume state care nu pot evita organizarea pe comunităţi politice, pur şi simplu pentru că s-au format din unirea unor comunităţi distincte, cu identitate separată – de exemplu India, relativ stabilă, dar cu un război în Kashmir şi multe conflicte mai mici. Chiar acele puţine care au ajuns un model de coabitare, precum Elveţia, au trecut prin momente sângeroase, iar încercarea de a reface Elveţia oriunde a eşuat lamentabil, organizarea statelor pe criterii etnice (vezi Bosnia după Dayton) fiind un factor permanent de mobilizare etnică.
Există o a treia cale, de mijloc, cea a liberalismului consensual; este de fapt o cale de sinteză. Această cale recunoaşte imposibilitatea de a pune în practică primul model, riscurile prezentate de cel de-al doilea şi încearcă să ofere un model liberal corectat. Aceasta este calea cotelor şi a reprezentării proporţionale, asigurată la noi natural prin permiterea unui partid etnic. Logica sa, aşa cum arătam în capitolul de încheiere al „Transilvaniei subiective” (Humanitas, 1999), firească şi organică după modelul comunist de coabitare, este de a oferi grupurilor minoritare semnificative un procent egal din tot – reprezentare politică centrală şi locală, fonduri publice, servicii publice, de la şcoli în limba lor la posturi de radio, pentru a înlătura posibilitatea discriminării pe motive lingvistice.
Sunt şi voi fi întotdeauna de acord cu o lege a minorităţilor care bate în cuie principiul proporţionalităţii. Are şi avantajul universalităţii – se poate aplica şi altor minorităţi mai numeroase, de exemplu roma -, are o logică etică cu care comunismul ne-a obişnuit deja şi, în mare măsură, e implementată, măcar pentru unguri, deci nu are de ce trezi opoziţia nimănui.
Statutul minorităţilor nu este însă construit pe acest principiu, ci e o altoire între varianta doi şi varianta trei, un hibrid complet incoerent. Nimeni nu spune că localităţile din Har-Cov nu se pot asocia în orice proiecte vor ele, tot aşa cum au dreptul să-şi deschidă ce vor la Bruxelles (şi eu pot deschide o reprezentanţă a Pieţei Matache acolo – oricine are acest drept, orice interes privat are dreptul de lobby). Dar câtă vreme nişte judeţe beneficiază de un aranjament de tip trei cu asupra de măsură – Har-Cov fiind zone slabe economic, primesc mai mult decât e proporţional din buget prin fondurile de echilibrare -, nu e normal să avem mereu propaganda asta naţionalistă, care a convins pe oamenii de acolo că inspectorii fiscali vin de la Bucureşti ca să le ia lor valizele de bani. Nu avem de ce încuraja asemenea manifestări, creând chiar noi o regiune cu caracter oficial etnic acolo – nu le îngrădim libertatea de asociere, şi asta e maximul ce poate fi asigurat de un regim liberal şi tolerant.
Propunerea mea a fost deci, începând cu 1999, instituţionalizarea acestui model apărut mai degrabă ad-hoc, dar care merge. Eu nu sunt duşmanul ungurilor, şi nici, cum ani de zile a clamat România Mare, agenta lor (în 1998, un ofiţer de frontieră i-a raportat lui Vadim, care are reţeaua lui, că m‑am dus dimineaţa la Budapesta şi m-am întors seara – o şedinţă banală – marţi eram pe coperta RM). Sunt pur şi simplu un expert care a studiat şi predat ani de zile conflicte, un om care care trăieşte profesional în altă limbă, deci înţelege dificultăţile acestui lucru. Dacă nu s-a ajuns nici măcar la instituţionalizarea de jure – că de facto ea există – e pentru că ungurii au tot insistat pe proiectul vechi al lui Ferenc Glatz ca sursă pentru legea minorităţilor, intrând în toată discuţia stupidă despre autonomie personală şi alte struţocămile, în loc să pună şaua pe proporţionalitate şi participarea lor permanentă în unele poziţii sub nivel de ministru ca urmare a ei.
Mai degrabă ne-am uni forţele, liberalii din ambele părţi, ca să facem asta, că dacă ne mai luptăm mult în regiuni imaginare ajutăm pe Tokes, Vadim şi descendenţii de a doua generaţie să câştige voturi fără a dobândi în practică nimic. Decât resentiment.
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
