Cel de-al cincilea anotimp, cum e numit in gluma Carnavalul in Germania, ia sfarsit, precum se stie, in ajunul postului mare, data a carei apropiere e marcata printr-o suita de manifestari nastrusnice, parade costumate, defilari de care alegorice, baluri mascate. Traditia dezlantuirii festive a bucuriei de a trai, in intampinarea primaverii, are radacini stravechi – in Saturnalii, in serbarile inchinate lui Dionissos sau Zeitei Isis. Dar daca in toiul Carnavalului, si nu numai la Venetia sau Rio, sta in firea lucrurilor sa porti o masca, in afara acestui anotimp al bufoneriilor orice om de buna-credinta arata lumii chipul lui adevarat. A-ti asuma propria identitate nu e doar o chestiune de ordin juridic, ci tine de o onestitate elementara. Exista exceptii, unele bine intemeiate si datand de secole. Gadele, de pilda, indeplinea sentinta capitala in numele unei instante, iar masca lui simboliza depersonalizarea actului justitiar, absolvindu-l pe executant de vina de a fi pus capat unei vieti. In varianta moderna, agenti de politie sau ai unor unitati speciale apar mascati atunci cand exista riscul unor represalii la adresa lor sau a familiilor lor – tocmai deoarece ei nu actioneaza ca persoane fizice, ci exercita, in numele si sub controlul statului, monopolul de stat asupra violentei. Cu totul alta este situatia raufacatorilor care opereaza la adapostul anonimatului. Nu numai borfasi care dau lovitura la cate-o banca, cu un ciorap tras peste cap, sau patrund prin efractie in locuinte spre a le jefui, ori teroristi de toate culorile – de la RAF, Brigazile Rosii, ETA si IRA, la autori ai unor deturnari de avioane, ai unor rapiri si/sau executii de ostatici –, ci mai nou chiar participanti la unele manifestatii, legale sau nu, se arata in public cu fata acoperita, dovedind astfel ca au cel putin intentia de a incalca legea. Huligani de pe stadioane precum cel din Catania, asa-zisi autonomi care ataca fortele de ordine sub pretextul protestului impotriva globalizarii, adepti ai miscarilor de extrema dreapta, skinheads, hell’s angels si alti asemenea netrebnici incearca adeseori sa se sustraga astfel oricarei raspunderi individuale. Corolarul de potential social maxim al identitatii personalizate il constituie functia reprezentativa a celor alesi sa conduca destinele unei tari – deputati, senatori, ministri. Meniti in democratia parlamentara sa confere chip si personalitate intereselor legitime ale feluritelor grupuri ale electoratului, alesii nu pot avea datorie mai inalta decat sa dea glas si sa apere, cu onestitate si franchete, interesele celor pe care-i reprezinta si fata de care sunt raspunzatori. Tocmai de aceea, si mai ales in momentele de cumpana, alegatorii sunt indreptatiti sa stie cui anume ii incredinteaza mandatul – un argument categoric in favoarea votului uninominal, atat de mult discutat in prezent. Din nefericire, in atatea cazuri, unul sau altul dintre pretinsii reprezentanti – ajunsi in scaun prin te miri ce combinatii de liste – s-a dovedit a purta de fapt o masca, indaratul careia nu-si apara decat interesele proprii sau pe ale baro(sa)nilor, cu totul straine de comandamentele timpului si de interesele reale ale natiei. La adapostul unei imunitati parlamentare gresit intelese, se desfasoara de aproape doua decenii un carnaval grotesc, in cuprinsul caruia actorii mascati se coalizeaza pentru a-i elimina dintre ei pe cei putini, mult prea putini, care-si asuma cinstit, pe fata, fara masca, identitatea reala de tribuni ai poporului. E timpul ca mascarada sa inceteze: a sunat lasata secului!
Gheorghe Sasarman, scriitor roman stabilit in Germania
