Oricat ne dam de ceasul mortii, criza pare decisa sa nu ne loveasca din cale-afara. Citesc intr-o publicatie proaspat aparuta ca in Romania investitiile straine directe au crescut doar intr-o singura luna – cea care tocmai a trecut – cu aproape un miliard de euro, respectiv 963 milioane euro. Au crescut, nu au stat pe loc si nici nu au dat indarat. Pai, atunci… cum ramane socoteala cu marasmul? Vor fi fiind strainii natarai sa-si ingroape banii in Romania cand la ei acasa dezastrul e in toi? Hm, ciudat. Jelania ipocrita, cu lacrimi, din lumea lui Caragiale nu poate fi stopata nici macar de aceasta evidenta.
Nu zic ca nu ar fi probleme in economia noastra. Multe dintre ele provin din lichelismul marilor detinatori bastinasi de capital. Cand faci avere transferand din sertarul UTC banii adunati de adolescenti, in sila, pe sticle si borcane, sigur ca poti calatori o vreme pe cai mari. Dar cand se contureaza primele probleme de sistem la nivel global, spaima ta, care stii cat de competent esti cu adevarat, are o baza reala si solida, chiar daca nu aceea pe care o declari. Asta cu sticlele si borcanele a fost un singur exemplu. Puteam insa zice: bani jumuliti din falimentarea unor fonduri mutuale, a unor banci, din paraginirea IAS-urilor sau a unor mari intreprinderi de stat, cumparate, la privatizare, pe nimic. si cate altele…
Noi ne-am integrat in Europa, sub raport economic, cu mult inainte de intrarea in club cu acte in regula. Datoram primul val integrator flamanzilor anilor ’90-’91, innebuniti sa duca macrameuri prin pietele Balcanilor si in orasele Ungariei, aducand in schimb aur si chiloti de la Stanbul, sucuri si cafea de la Szeged si Budapesta… Iar cel de-al doilea val, hotarator, a fost marcat de disparitia florilor de cultura romanesti de pe piete si de inchiderea Avicolelor. De-acum ne-am blazat, mancam pui din Ungaria si oferim galanti doamnelor trandafiri veniti dimineata cu cursa Tarom de la Amsterdam. Cica ar fi mai ieftini. Semn ca o economie functionala ramane in Romania neocapitalismului un lux si un capriciu.
…Nu producem. Ne bazam de la un capat la altul al existentei noastre pe strainatate. Ne-am lenevit si numai Tariceanu s-a aratat darz din cale-afara in materie de protectionism, strecurand taxa auto sub pretexte patriotice, dar poate – s-a spus – nu tocmai lipsit de interese personale si private. Oricum, spaima ca baietii dinafara nu mai spera nimic de la noi si ca-si vor pastra banutii pentru a-si linge ranile acasa nu pare sa stea in picioare. Ce usurare! Poate mai putem face o vreme pe samsarii propriilor vieti, intermediind intre ceilalti, dinafara, si noi insine. Ne place noua asa, fara forfota si zdruncinatura multa, avem soarta de samsari si arendasi, lasa ca am produs inca din trecut, mereu pentru altii, ce?!…
Criza? De management, fiindca nu avem idei, nu avem cod etic si nici consecventa in ceea ce facem. Ne lipsesc viziunea, anvergura si chiar cunostintele de baza. Cate falimente vin din faptul ca omul cu studii medii care si-a deschis o firma s-a gandit ca n-ar avea nici un rost sa apeleze la sfatul avizat al unui adjunct cu studii de specialitate?! Or, daca nu te duce capul sa oferi pietei ceva indispensabil sau macar util, bine executat si suficient de convenabil, ce mai poti astepta? Daca produci pe stoc, fiindca nu ai un sector de marketing flexibil, mobil, stiutor de meserie si devotat, ce mai ramane de lamurit? Pietele nu vin la tine singure, tu trebuie sa le cauti si sa le testezi.
Lucruri elementare, pana la urma. Nu si pentru marele om de afaceri roman, obisnuit sa speculeze slabiciunile legii, sa pandeasca ordonantele de urgenta ale unui guvern pus sa-si rezolve favorabil nevoile financiare de grup (speranta fiind ca pe usa intredeschisa se poate strecura si el), sa tergiverseze plata catre fisc si sa lucreze cu angajati la negru, spre a evita complicatiile contabile si a economisi fiecare banut. Sigur ca acestui personaj criza i se va parea colosala chiar si de la distanta si, inspaimantat, va incepe sa concedieze la oameni, taindu-si craca de sub picioare, ramanand cu forta de munca diminuata, producand mai putin sau mai rau si prabusindu-se intr-o apocalipsa personala precum conu’ Leonida in rivulutie.
Ceilalti raman nedumeriti, schimba locurile de munca, asteapta sa se prabuseasca cerul. Iar cand unii dintre ei – dintre noi – emit opinii diverse, in speranta ca intrarea in dialog poate starni idei si aduce solutii, se gaseste cate un economist dastept sa ne apostrofeze ca ne-am da mari experti in crize. Apai, drept sa spun, daca romanul se pricepe la ceva, atunci sigur ca despre crize este vorba. Ar fi fost bine sa traim mai putine si mai scurte, sa nu fie chiar endemice, sa ne mai ocoleasca un pic in decursul timpurilor. Dar uite ca n-a fost asa.
Drept care, in timp ce fostii ministri de resort si actualii viitori fosti ministri tataie din buze ingrijorati si importanti, neputand inainta, pasamite, pe trotuar de atatia specialisti in crize economice, in vreme ce capitalistii nostri se dau cu saruri pe la nas, trezindu-se singuri din lesinuri de opereta, noi, altii, cautam buba, dezvaluim adevaruri crude si neconvenabile, ce sa-i facem, si mergem pe la malluri dupa pui maghiari, porci irlandezi – vai! –, vinuri frantuzesti si fructe tropicale. Semn ca nu e tocmai cea mai cumplita criza din istoria romaneasca. Orice ar marai eternii ministeriabili. Deocamdata.
