Criza şi civismul

Criza economică produsă de utopismul nesăbuit al bancherilor de pe Wall Street, care a înfundat po­pulaţiile emisferei vestice a pământului în sărăcie şi a apropiat destule state din Uniunea Europeană de faliment, a cunoscut totuşi nişte beneficiari.

Nu este greu să ghiceşti care sunt aceştia dacă ai în vedere că banii din prima tranşă a împrumutului de la Fondul Monetar Internaţio­nal au înfundat buzunarele bancherilor, cel puţin în România, şi dacă observi ceea ce vede şi… orbul: că plata crizei se face din buzunarele săracilor, nu ale baronilor. După cum spunea, la vremea respectivă, Traian Băsescu, nu îi poţi impozita pe aceştia din urmă fiindcă atunci afectezi capacitatea de producţie a ţării! (Lasă că o afectezi şi mai rău tăind din salarii şi pensii şi fragilizând, ca o consecinţă, circuitul vânzare-cumpărare…)

Anesteziat şi năucit de inaniţie, tot mai dezorientat de dezarticularea discursurilor politice reduse la simpla invectivă sau la recriminări clişeizate, cetăţeanul român a recăzut în abrutizarea lui de „om de porumb” (expresia, deşi împrumutată de la un scriitor latino-american, se referă la capacitatea mămăligii explozive de a reintra în amorf, de a se fleşcăi).

Alţii, în schimb, beneficiind de tradiţii mai serioase de împotrivire la represaliile injuste ale istoriei recente, poate şi mai… bine hrăniţi şi mai lucizi că destinul ţi-l mai şi faci, nu vine doar de sus, s-au răzvrătit, iar procesul pare abia la început. După degringolada din Marea Britanie, pornind din altă parte şi concentrându-se mai ţintit asupra factorului socotit ca producător al răului social actual, o serie de militanţi americani s-au concentrat asupra protestelor pe Wall Street, fie şi intrând în coliziune cu poliţia. Ei cer, de fapt, desemnarea neechivocă a vinovaţilor şi asumarea onestă de către aceştia (şi de către stat) a vinei. Prin acţiunea lor ei au contribuit şi la evidenţierea a ceea ce pare să fie alianţa statului cu vârfurile capitalului, împotriva mulţimii tot mai sărăcite, pe zi ce trece, a cetăţenilor de rând.

Exemplul a fost urmat şi în alte locuri ale lumii, arătând o nouă faţă a globalizării. Era de aşteptat, oricum, ca politicii mondialiste a transnaţionalelor să îi răspundă, de la o vreme, şi populaţiile afectate de aspectele negative ale situaţiei actuale, printr-o cultură universalistă a mobilizării anti-sistem. Dinamica protestelor s-a extins vertiginos, atingând destule state şi culminând, de curând, cu manifestaţiile şi confruntările cu poliţia de la Roma. În România, îndemnul adresat particularilor de a ocupa Bucu­reştiul nu a avut decât un succes minim, de stimă; întâi datorită motivelor evocate mai sus, dar şi fiindcă marşurile asupra Capitalei amintesc persoanelor mature şi vârstnice invaziile minerilor care au azvârlit în preistorie anii ’90 din România. Oricum însă, nu este de crezut şi de sperat că românii vor rămâne etern inerţi în faţa gestionării cinice sau iresponsabile a vieţii lor şi a copiilor lor, chiar dacă astăzi pare comod să spui că la noi e mult mai bine decât la alţii, afectaţi mai abitir de criză. Va fi fiind criza globală, cu abisuri mai accentuate ici şi colo şi cu manifestări atenuate dincoace, dar un lucru este sigur: simptomele ei se constată local şi naţional, când vine vorba despre efectele combinate ale inca­pacităţii administratorilor, cadrul legal existent şi impactul impasului economic asupra po­pulaţiei proprii.

Rămâne frapantă în continuare nefuncţionalitatea sistemului românesc ca atare. Corupţia, abundentă, nu-i vorbă, nu explică totul. Nici în interesele de deasupra noastră – ale politicilor UE, ale celor promovate de FMI etc. – nu şade cheia exclusivă a înţe­legerii şaradei. Ea trebuie căutată şi în lipsa de voinţă în materie de abandonare a vechilor cadre de gândire şi acţiune, în miopia for­ţelor principale din viaţa noastră publică de a asuma orizontul mai vast în care, din 2007 încoace, ne mişcăm. Este, în mod clar, şi o crispare, o „gripare” a mecanismelor interne ale sistemelor de a se adapta din mers, prin jonc­ţiune – şi nu prin desprindere, ca în filosofia lui Blaga despre trecutul românesc -, de a renunţa la cele două-trei reflexe ancestrale (pariul pe familie, clan, prieteni) pentru o ridicare la reprezentări mai înalte şi mai altruiste (bine pentru toţi, nu numai pentru unii). La urmă, de ce nu i s-ar zice pe nume, trebuie să fie şi multă, din cale afară de multă limitare, stupizenie, prostie…

Şcoala românească a predat cunoştinţe, iar acum solicită competenţe. Şi unele, şi altele sunt bune, dar nu suficiente. În împrejurări precum cele de faţă rezultă mai evident decât altădată că un obiectiv important al educaţiei ar trebui să fie deblocarea mentală, agilitatea şi capacitatea inventivă de a da răspunsuri folositoare, adecvate, deschizătoare de perspective în situaţii solicitante pentru individ şi comunitate. Cum gândim e mai important decât ce gândim sau ce ştim a face. Din păcate, mulţi dintre cei care ştiu gândi optează pentru alte orizonturi geografice, semn că nici chiar ei nu par preocupaţi de binele comun, preferând mai degrabă o aranjare a propriei vieţi.   

Ovidiu Pecican este  profesor la Universitatea Babeş-Bolyai