Capello, Lippi, Del Bosque, Eriksson, Low, Hitzfeld. Sunt nume „grele”, antrenori cu ştaif, a căror prezenţă la Mondiale catalizează interesul pentru competiţie. Nu degeaba se scurg sume fabuloase în conturile lor.
De pildă, Fabio Capello, antrenorul Angliei, are cel mai „gras” venit – 8,8 milioane de euro anual, urmat de Marcello Lippi (foto), selecţionerul campioanei en titre, Italia, cu un venit de 3 milioane de euro. La polul opus se află Takesi Okada (Japonia), Ricki Herbert (Noua Zeelandă) sau anonimul Kim Jon Hun (Coreea de Nord), acesta din urmă cu un salariu de 170.000 de euro (mă şi mir că există această informaţie!).
După cum arată afacerea din teren, concluzia e simplă: nu contul face jocul. Nici Capello, nici Lippi, nici Del Bosque şi nici chiar Eriksson (Coasta de Fildeş) nu-şi prea merită banii. Ba chiar sunt autori de mici dezastre (vezi Anglia-Algeria, Italia-Noua Zeelandă sau Spania-Elveţia). Planul de business al federaţiilor care i-au angajat a fost simplu: un nume greu, tobă de fotbal, care are în palmares trofee şi care să se poată impune într-un vestiar plin de ifose şi celebritate. Rateu! Socoteala din marile târguri nu se potriveşte cu cea din iarbă.
Excepţie făcea, până ieri însă, doar Ottmar Hitzfeld, şeful de pe bancă al mecanismului elveţian, care dăduse ora exactă în meciul de debut cu ibericii.
În rest, pare să fie vremea contractelor rezonabile, în care lăcomia sau puterea banului sunt cuvinte interzise. Dunga (Brazilia) şi Verbeek (Olanda), de pildă, sunt plasamente financiare sigure în vremuri în care fiţele sunt garantul crizei în fotbalul mare.
Laurentiu Ciocăzanu
