Acum, când în sfârşit datele statistice au evidenţiat ieşirea tehnică din recesiune, poate cineva ia aminte la ceea ce semnatarul acestor rânduri se străduieşte de luni de zile să aducă în atenţie: anume că nu revenirea pe creştere este importantă, ci altceva, respectiv ce fel de creştere economică se produce! Pentru că, pur şi simplu, dacă se revine la o creştere cu acelaşi conţinut ca înaintea recesiunii, în nici doi ani România se întoarce din nou în prag de 2009, adică atunci când a constatat că situaţia nesustenabilă o obligă la ajustări de salarii, de pensii, de programe sociale sau (şi) la majorări de impozite.
Un nou val de austeritate ar fi terminător pentru România şi trebuie evitat cu orice preţ, chiar dacă acest preţ este descurajarea acum, la ieşirea tehnică din recesiune, a creşterii economice în caz că aceasta are acelaşi conţinut cu cea de dinaintea recesiunii. Riscul aceleiaşi creşteri economice de dinainte de 2009 este imens pentru că articulaţia economică a rămas aceeaşi. Şi, tocmai de aceea, trebuie exclusă orice încurajare a tipului de creştere economică anterioară pentru că ar însemna nimic altceva decât gaz peste foc! Dimpotrivă, politicile economice trebuie să folosească prilejul pentru a urmări schimbarea articulaţiilor economice spre a se putea spera că, treptat, treptat, se va obţine alt tip de creştere economică.
Or, ce se constată?! Mediul de afaceri cere în continuare măsuri de relansare economică, aceleaşi reclamate şi în condiţiile recesiunii, şi pe care le consideră şi mai necesare acum, după consemnarea ieşirii din recesiune. Şi se plânge amarnic că Guvernul nu are un plan serios în acest sens. Având însă în vedere că, la o analiză la bani mărunţi, ar fi vorba de o stimulare a consumului, şi nu de o schimbare a articulaţiilor economiei spre a se putea obţine o creştere economică cu alt conţinut, mai bine că un plan guvernamental de relansare economică nici nu există!
Şi iată de ce! Un calcul simplu ne arată ce se întâmplă într-o economie, precum cea din România, unde consumul domină PIB-ul cu o pondere disproporţionată de circa 70%. Partea din PIB legată de producţie este atât de mică încât, oricât ar creşte, nu poate trage spre creştere întreg PIB-ul. Desigur, în cazul părţii legate de consum, lucrurile stau invers. Cererile de stimulare a consumului ar apărea deci pe deplin justificate. Dar atenţie! Pentru a se obţine o creştere de circa 4% la nivelul PIB-ului – adică o creştere de genul celor prevăzute pentru România în 2012 sau în 2013 -, ar fi nevoie de o creştere cu 13% (greu de realizat) a componentei legate de producţie, dar de una de numai 5,7% (uşor de realizat) a componentei legate de consum.
Din cauza structurii menţionate a PIB-ului, este de peste două ori mai uşor să obţii creştere economică pe seama consumului decât pe seama producţiei. Dar, după un singur an de creştere cu 4% a PIB pe seama consumului, ponderea acestuia din urmă în PIB creşte la 71,2% şi ajunge şi mai greu finanţabilă. Situaţia redevine de fapt nesustenabilă. Şi aceasta, chiar dacă, să zicem, că în urma programului de austeritate 2009-2010, devenise între timp sustenabilă. În asemenea condiţii, este cu totul nerealist a se mai face prognoze de 4% creştere anuală pentru câţiva ani la rând, deoarece, după numai doi ani, se va constata că efortul de ajustare a fost făcut degeaba şi că situaţia din economie se va fi întors deja în prag de 2009 şi un nou val de austeritate va trebui declanşat. Dacă se vor obţine creşteri economice de 3-4% pe bază de creştere a consumului, acesta din urmă va fi sărit în PIB la ponderi şi mai ridicate decât în prezent şi tăierile din 2009-2010 vor trebui din nou operate. Altfel spus, după un eventual reviriment al consumului în 2011-2012, prognozele de creştere economică începând chiar din 2013 sunt inutile, pentru că, între timp, consumul va fi devenit din nou nefinanţabil şi va trebui blocat. Iar creşterea economică pe care a indus-o va trebui din nou dată înapoi!
