Mie, unuia, mi-a placut afirmatia domnului ministru al Educatiei, dl Funeriu, dupa care universitatile nu sunt obligate sa se resemneze sa fie intretinute de la bugetul de stat (de parca ar fi!), ci s-ar cuveni sa iasa la produs ele insele, lasand deoparte ifosele de domnisoare virtuoase. In imaginatia reformatoare a domniei sale chestia asta s-ar numi "universitate antreprenoriala". Adica, daca inteleg eu bine, in viziunea domnului ministru, aulele academice romanesti ar trebui sa preia nu doar datoria propriei intretineri – ceea ce multe fac deja, intr-o maniera consistenta, cel mai reusit exemplu ramanand, pare-mi-se, unul din randul almei mater private, si anume institutia lucrativa a domnului rector Aurelian Bondrea (da, da, "Spiru Haret"!) –, ci chiar sa se ia la intrecere in materie de productie rentabila cu sectorul de stat si cu cel privat al economiei nationale.
Pe masura ce tatai insa tot mai cu temei din buze, mirandu-ma de ingeniozitatea ministeriala a mai tanarului meu concitadin, un gand firav la inceput, apoi tot mai infiripat, isi face cu greu loc spre prim-planul constiintei mele: dar de ce sa facem asa ceva? De ce nu ar fi cel putin la fel de legitim ca, in locul universitatii antreprenoriale, Romania sa propuna "antreprenoriat universitabil"?! N-ar fi oare mai bine ca, in loc de universitati industrioase, sa lasam in amfiteatre stiinta si cercetarea teoretica, savanta, incurajand, in schimb, din rasputeri, scoaterea din ramanere in urma a factorilor activi din economia "reala", aliniindu-i pe acestia – persoane juridice si fizice – la standardele exigentelor teoretice universitare, facand din ei sponsori ai cercetarii si parteneri apropiati de dialog?
Nu de alta, dar imi amintesc din junete cum tovarasul Nicolae Ceausescu, secretar general al Partidului si presedinte al Romaniei, cel mai iubit fiu al patriei si comandant suprem al armatei noastre socialiste, a pus in aplicare, cu vreo treizeci de ani in urma, aceasta scanteietoare idee, facandu-i pe toti profesorii si studentii din zona invatamantului superior, ca si pe colegii lor din treptele celelalte de invatamant, producatori directi, brat la brat cu ostasii, ai hranei vegetale de pe ogoarele si de la cooperativele de productie din acea vreme… Pai, domnule ministru, To’a’su’ a aplicat gaselnita asta inca dinainte ca dvs. sa beneficiati de foloasele imbinarii teoriei cu practica in chipul decisiv si convingator care v-a propulsat in fruntea onor ministerului unde momentan va aflati.
Ideea asta cu lustruiala americaneasca ma face sa ma simt din nou tanar. A venit iar vremea ca, istoric de formatie ce sunt, sa ma ilustrez in productie, pesemne, lasand trecutul acolo unde se afla – ca nu el ne da de mancare, nu? – si sa revin la munca de jos, la cules de plante agricole sau la saiba, daca nu cumva se asteapta de la mine ca, in virtutea diplomei universitare si a celei de doctor pe care m-am dat de-a berbeleacul prin biblioteci sa le obtin, sa inovez si inventez productia, circuitul economic, sa produc locuri de munca si bunastare din biroul meu de la universitate.
E, dom’le, o criza de idei pe piata, ceva de speriat. Oricum, se face un caz nebun de legarea universitatii de comunitate, de satisfacerea nevoilor pietei muncii, de incubatoare academice de afaceri si alte pietre filosofale. De aici insa si pana la a rasturna misiunea universitatii, subordonand idealurile paideice unor scopuri achizitive, stahanovismului si heirupismului, e de parcurs o cale. Oare de ce alearga unii pe ea cu limba scoasa, dornici sa se compromita si pe ei, si breasla din care fac parte, cat mai degraba?
