Într-o carte relativ recentă, istoricul Bogdan Murgescu analiza cauzele decalajelor economice româneşti, comparând situaţia de la noi cu cea a altor popoare şi state europene pe durata a… cinci secole, din 1500 până în 2010. Actualitatea imediată permite însă şi abordări punctuale ale chestiunii, furnizând date grăitoare pentru decalajele înregistrate chiar în acest moment de România, la nivelul nivelului de trai al populaţiei, în raport cu alte state.
Cu puţine zile în urmă, unul dintre cotidienele de difuzare naţională menţiona un contrast semnificativ nu între noi şi Occident, conform tradiţiei, ci între noi şi vecinii imediaţi: „Ungaria a redus de la 1 ianuarie preţurile gazelor naturale, electricităţii şi energiei termice livrate populaţiei cu 10%, iar o măsură similară urmează să fie aplicată cel târziu în aprilie. De asemenea, în Bulgaria gazele şi energia termică s-au ieftinit de la 1 ianuarie cu 9,8%, respectiv 3-7%. În schimb, în România, preţul energiei electrice a crescut de la începutul anului cu 10%” (Adevărul). Succinta înşiruire de mai sus consemnează o realitate a momentului care nu are atât de mult de-a face cu vreo moştenire istorică, nici cu o competiţie acerbă între economii ori între politici, ci consemnează mai curând nişte diferenţe de viziune, de voinţă politică şi de competenţă.
Orice se poate spune despre Ungaria ori despre Bulgaria actuală, dar nu şi că ar fi pe culmile unei prosperităţi confortabile. În această privinţă, cele două state, vecinele noastre de la vest şi de la sud, nu sunt cu nimic mai breze decât România; sau nu într-atât încât să se creeze contraste radicale între PIB-uri… Şi, cu toate acestea, direcţia în care se duc ele diferă radical, la nivelul tratării penuriei, a depresiunii economice şi a crizei politice, de cea a României. De ce? Motivul pare simplu: pentru că Ungariei şi Bulgariei le pasă dacă cetăţeanul pauperizat în ultimii ani, ca şi cel care face faţă – cu greu sau în mod înlesnit – dificultăţilor din această etapă vor trece sau nu cu bine de impasul care atentează la siguranţa zilei lui de mâine. În Ungaria şi în Bulgaria, dirigenţii – fie ei de orice culoare politică ar fi – nu par să dispreţuiască cinic şi iresponsabil baza umană de recoltare a taxelor lor, ceea ce îndeobşte numim „poporul” sau „naţiunea”.
România, în schimb, păşeşte cu voinicie spre deteriorarea masivă a condiţiei românului. Suntem mai săraci, mai neputincioşi decât alţii? N-aş spune. Visăm la performanţele Poloniei şi nu ţinem pasul nici cu Ungaria şi Bulgaria? Asta spune ceva important despre noi. Se socoteşte pesemne că a sosit momentul ca definirea românităţii să se facă în termenii unei sărăcii cât mai exemplare. De ce nu tăind din raţia de lumină şi de căldură? O populaţie înecată în mizerie este, în opinia unora, mai puţin independentă în acţiune, cu o gândire critică limitată, obedientă cât încape. Numai că… s-ar putea să nu fie chiar aşa. S-a mai trecut prin experienţa ieşirilor româneşti în stradă – şi nu toate au sfârşit bine.
Guvernul nostru nu a luat în calcul nici măcar posibilitatea de a îngheţa preţurile la energia electrică, necum să le scadă. Dimpotrivă, el a socotit că momentul este potrivit pentru a le mări prin introducerea unei zeciuieli, deocamdată. Pare incredibil, dar este adevărat.
S-ar părea că fanariotismul trebuie înţeles altfel decât ca o realitate istorică. El se cuvine împins, iată, printre categoriile tipologice ale guvernării central-sud-est europene în general, dând seama de o mentalitate, o abordare (bornată!), de un pachet de măsuri şi, mai ales, de punerea lor cinică în aplicare.
Desigur, nuanţările sunt posibile. Poate că guvernarea la români nu este mereu lipsită de bune intenţii şi de sentimente rezonabile la adresa semenilor. Ea poate fi, măcar în unele cazuri, stupidă, incapabilă să articuleze comportamente înnoitoare, lipsită de ideaţie, neinventivă în materie de puneri în practică a proiectelor, ineficientă. Poate că ai noştri, sărmanii, sunt doar – scuzaţi – nătărăi, prostovani, tembeli, greoi la minte, incapabili, nu şi lipsiţi de un ethos al binefacerii. Se prea poate să avem de-a face numai cu amatorism, cu incapacitate de înţelegere a conceptului de construcţie sau a celui de evoluţie, nu şi cu strategii şi tactici malefice, menite să prăvălească în haos şi distrugere totul… Dar cu ce mă consolează sau mă reconfortează aşa ceva pe mine, plătitorul la infinit de taxe şi beneficiarul, tot mai puţin, al înţeleptelor politici de O.U.G.?!
După călcarea în picioare de la sfârşitul anului precedent pe la ghişeele Fiscului – acolo se vedea chipul amărât şi înfricoşat al anonimului român, făcând cozi pentru a-şi alimenta statul expandat şi incompetent pentru încă o etapă a jumulirii bietului om de la baza societăţii -, aflăm acum că sporirea accesului la lumină include „recunoaşterea unor costuri mai mari de producţie de către Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) şi suplimentarea ajutorului acordat de stat producătorilor de energie regenerabilă”. Magnific! Uite, de explicaţii sincere şi convingător comunicate are nevoie românul spre a accepta, ca în vremea guvernelor anterioare, că „dacă nu e, nu e!”, compătimindu-i pe dirigenţii noştri că au pe cap probleme insolubile, în timp ce pe scaunul de alături propriul copil îşi vede prânzul diminuat, iar bătrânica din patul de lângă fereastră rămâne fără medicamente.
Se aşteaptă, probabil, ca populaţia României să decupleze masiv de la curentul electric, revenind la exotismul interbelic sau chiar al sec. al XIX-lea. De ce nu am recădea în istorie, într-adevăr, acum că Tanda l-a înlocuit pe Manda şi lucrurile au luat întorsătura dorită? Poate e cineva care crede sincer că iarna trecută românii au tropăit în marile pieţe ale ţării, pe ger, numai pentru că îl antipatizau pe premierul de atunci sau pe preşedintele de atunci şi de acum… Să fie astfel, mare eroare s-ar produce, zău… Cine a trăit pe la noi în ultimii douăzeci-treizeci de ani ştie că românul îndură multe, dar frigul, foamea şi boala, nu. Vrea cineva să experimenteze în linia ultimului Ceauşescu? Nu are decât, o va face pe riscul lui, acum când vecinii ţării – la fel de afectaţi de criză ca şi noi – înlesnesc, pe cât pot, traiul diurn al populaţiilor lor, prin măsuri de impact, în timp ce pe umerii noştri se mai aşază, cu dezinvoltură, o povară mizerabilă.
Să vedem, în condiţiile astea, ce mai poate însemna o guvernare de centru-stânga, atentă la nevoile celor de alături.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj
