Ce fel de tara suntem? si ce regiune vrem noi sa avem in jurul nostru, in Balcani sau in Marea Neagra, si cum vedem locul nostru in ea? Dupa istoria asta cu Republica Moldova, intrebarea mi se pare mai potrivita ca oricand. Pentru ca raspunsul nu e evident. Desi suntem in UE, nu ne purtam ca si cum am fi si nici UE nu ne adopta integral, suntem inca materie straina, nedigerata. Nu parem sa aspiram la statutul unei politici externe postmoderne, ca tarile mici sau mijlocii evoluate din UE, gen Olanda, a caror politica externa este exercitata prin intermediul celei a UE, creand aliante pe temele de interes. Parem mai curand o tara cu aspiratii inca de secolul al XIX-lea, preocupata de frontierele proprii (uitand ca le-am facut superflue prin integrare) si de identitate. si asta nu-i defineste doar pe cei care au sarcina de a scrie ciorne pentru discursurile prezidentiale, ci si discursul public.
Intelectualii nostri publici raman straini de Europa si eurosceptici, intr-un fel vag nationalist (foarte vag), care ramane dominant. Incep sa banuiesc ca nu era nici o greseala in acel chestionar pe politici europene in care PDL a scris ca ei nu sustin o politica externa si de securitate comuna. In fond, la cum functioneaza partidul si tara, nu s-o fi gasit nimeni cu curaj sa ii spuna lui Traian Basescu ca nu mai putem fi contra unei politici comune pentru ca am aprobat-o deja. Sau, poate, nu conteaza – noi avem un suprem dispret fata de acordurile semnate si invatam rapid numai de la cinici. Am ales modelul, iar el nu e Europa postmoderna, ci cea realista, bazata nu pe valori, ci pe interese. Dar care e interesul nostru si care e avantajul nostru perceput, daca nu real? Aici e o chestie de discernamant si de pricepere adevarata, iar eu nu le vad in politica noastra.
Politica fata de Balcani, cea fata de Moldova si cea fata de Marea Neagra mi se par in impas si, auzind discursul nostru la ultimul summit NATO, ca si felul cum ne-am comportat in criza moldoveana, simt nevoia sa le trec putin in revista. Au fost si sunt cateva lucruri-cheie de rezolvat in Balcani. Doua se pretau perfect daca rolul nostru ar fi cel de lideri regionali: negocierea numelui intre Macedonia si Grecia si a frontierei intre Croatia si Slovenia. Avem experienta la ambele, dar, in mod ciudat, nu am intreprins nimic. De fapt, noi nu simpatizam cu Macedonia, pe care o vedem ca pe un fel de Moldova a unei tari-mama neprecizate, si cu atat mai putin cu Croatia, pe care am dori-o in Europa sau in NATO doar o data cu Serbia (prea tarziu, dar nu din vina noastra). Cu Kosovo, sa nu mai vorbim, declaratiile noastre despre rolul NATO in Kosovo sunt efectiv excentrice; stim doar ce nu vrem in Kosovo, dar care e solutia, nici o vorba.
La fel imi vine sa dau din umeri cand aud de Marea Neagra. Am pornit acolo actiunea, dar nu am stiut sa ii tinem cursul prin incercarile care au urmat. Chiar daca am facut promisiuni de sprijin pentru liderii de la Kiev sau Tbilisi, nu are sens sa continuam sa ii pacalim si pe ei, dar si pe noi cu ideea ca NATO poate rezolva vreo problema in aceasta regiune. NATO face problemele mai complicate la granita cu Rusia, care trebuie negociata ca parte a unui mare pachet UE-Rusia. Bineinteles ca nu trebuie sa abandonam aceste tari. Dar daca nu suntem pregatiti sa trimitem avioane NATO sa lupte cu rusii inseamna ca NATO nu serveste cauzei, e doar o provocare permanenta. Adevarul este ca modelul de succes integrare NATO intai, UE dupa, care a functionat pentru noi, si-a trait traiul. Ucraina, Georgia si Moldova nu isi vor rezolva problemele pe calea asta – UE va trebui sa faca primul pas, nu NATO, iar la asta ar trebui sa lucram noi, si din interiorul UE, si bilateral, pregatind mai bine aceste tari.
Ca si aici avem experienta: de la tratatul de asociere la intalnirea de la Snagov exista o experienta pozitiva a noastra, cum sa construiesti un consens politic in jurul aderarii, care ar fi de mare ajutor in tarile astea. Ti-ai gasit. In istoria cu Moldova ne-am trezit, pe dos, ca UE nu e cu noi, tot asa cum nici noi nu am fost cu ea la Kosovo. Nu scuz UE: cu si fara Romania, trebuia sa intervina mai decisiv in favoarea democratiei din Moldova, cum de altfel am scris raspicat intr-un editorial critic fata de Solana in "European Voice". Dar vezi ca elementul romanesc exista si, intre noi fie vorba, el incurca al dracului. Nu avem nici o scuza ca nu am semnat Tratatul cu Moldova si ca incercam si mai departe sa ne prefacem ca nu e vorba despre asta, nici ca nu am pregatit opinia publica internationala mai bine pentru evenimente ca acelea din Moldova.
Daca o noua generatie in Moldova o sa se lamureasca finalmente ca nu poate intra in Europa decat prin noi, Tratatul nu va fi o piedica, dar trebuie sa-i lasam pe moldoveni sa decida singuri, nu sa ii santajam noi. Oferta de acordare a cetateniei, desi o fi castigat niste votanti pentru Traian Basescu, nu rezolva mare lucru. Suntem in dreptul nostru, dupa parerea mea, si Germania acorda cetatenie pe aceleasi criterii etnice. Numai ca gestul e inutil: mare parte din cei care o vor nu sunt nici proromani, nici agenti ai schimbarii, doar niste oameni care vor un pasaport sa munceasca in Italia. Mai util era daca dadeam azil politic zilele astea, nu cetatenie. Stiti care va fi testul maturitatii pentru mine: cand dupa summiturile europene nu o sa mai avem conferinte de presa dedicate doar presei din tara, in care o sa le explicam ce s-a petrecut acolo, cum ne explica Ion Iliescu dupa primele lui voiaje externe cum se filtreaza cafeaua in Costa Rica.
Or fi ziaristii romani slab pregatiti, dar cred ca avem mai mult de castigat daca nu ii tratam ca pe niste imbecili incurabili. Avem acum la MAE o echipa tehnocratica si destul de profesionista. Avem partidele principale la guvernare (dar singura reactie adecvata fata de Moldova a fost a liberalilor europeni – cinste lor). Ai zice ca nu ne lipseste nimic. Cu toate acestea, nu ne comportam nici ca o tara cu viziune, ca Lituania, nici ca o tara fara ambitii externe, ca Finlanda. Ne comportam ca o tara confuza, ale carei ambitii nu se inspira dintr-o citire consecventa a ce este interesul national in contextul apartenentei noastre europene, prea incoerenta si obstructionista ca sa castige aliante sau simpatii. Nu pot pricepe, de exemplu, de ce Basescu face o prioritate din renuntarea la monitorizarea noastra de catre UE, cand stie perfect (sau ar trebui sa ii spuna cineva) ca UE nu va renunta la monitorizare. si, de fapt, e in interesul nostru sa renunte?
si peste acest set de probleme, ne paste o victorie a lui Viktor Orban la Budapesta, un nationalist adevarat, care ne va gasi cu ungurii nostri moderati (care nu sunt in termeni buni cu el) in opozitie la noi. Ce risc colosal – il vad venind de pe acum. Dar nimanui nu pare sa ii pese.
