Anihilarea de facto a ICR a fost legitimată, insidios şi tenace, de unii intelectuali „critici” cu mult timp înainte de a fi pusă în operă de politicienii USL.
Lichidarea, practic, a ICR prin transformarea sa într-o oficină de propagandă politico-cultural-naţionalistă în străinătate (ba chiar şi în România, judecând după înfiinţarea absurdă a patru filiale „în provinciile istorice”) este, desigur, o operaţiune de care actuala putere se face răspunzătoare. Dar ar fi superficial să ne oprim aici. ICR e victima unui „război cultural” de ani de zile, îndreptat mai ales împotriva lui H.-R. Patapievici şi a aşa-zisului „grup” al „boierilor minţii” – după sintagma lui Sorin Adam Matei – căruia i-ar aparţine. Ceea ce trustul Intact şi alte medii de acest fel o spun acum agresiv au afirmat-o de-a lungul timpului în mod mai subtil, dar tot nociv intelectuali diverşi, de la Sorin Adam Matei însuşi la alţi semnatari ai volumului coordonat de el, Idolii forului, 2010 – Daniel Barbu, Gabriel Andreescu, Michael Shafir, István Aranyosi, Mona Momescu, Vasile Morar etc. (M-am mai referit la acest volum în trecut în revista 22.) Au spus-o şi unii dintre cei care scriu sau au scris la Observator cultural; este adevărat că acum unii dintre ei, spre onoarea lor, se arată critici faţă de ultimele schimbări la ICR. Au spus-o şi alţii, în diferite publicaţii, pe hârtie sau online.
Se poate observa, de pildă, că în volumul amintit mai sus, numele H.-R. Patapievici revine obsesiv, atunci când trebuie sugerat că „intelectualii lui Băsescu” „s-au autosuspendat din calitatea de intelectual”, deoarece au acceptat funcţii remunerate sau „numai simbolice”, cum scrie Michael Shafir. ICR era vizat direct. (De unde şi teoria brutală a „sinecurii” pe care a respins-o recent şi pertinent Liviu Ornea.) Pe de altă parte, pledoaria lui Sorin Adam Matei pentru o „clasă de mijloc” a intelectualilor voia să acrediteze teza că acelaşi grup se comportă elitist, practică „ritualuri iniţiatice de grup” şi blochează accesul democratic al altor personalităţi valoroase. Membrii grupului s-ar susţine reciproc, favorizând coteria de interese nelegitime şi dispreţuind competiţia liberă a ideilor pe piaţă. Cum să admiţi menţinerea unei astfel de conduceri la cârma ICR?, te întrebi atunci în mod firesc. În acelaşi volum, istoricul Lucian Năstasă-Kovács se plângea că ICR nu se ocupă de traducerea şi difuzarea unor opere valoroase peste hotare, „lăsându-i pe străini să creadă că România actuală are numai câteva creiere, fără a se bănui că acestea sunt profund cauţionate” (p. 174). Schimbarea se impunea, nu-i aşa? Iat-o, a venit odată cu filosoful Andrei Marga! Mai brutal, Liviu Antonesei insinua recent pe blogul său că traducerea masivă pe spezele ICR a lui Mircea Cărtărescu se datorează unor articole favorabile scrise despre Traian Băsescu. Dacă o spune un intelectual cu autoritate, de ce nu ar prelua entuziast ideea şi Antenele? Iar Bianca Burţa-Cernat, în Observator cultural, nr. 643, pare în continuare convinsă că, atunci când critic actuala conducere şi politică a ICR, am un partizanat afectiv, deoarece „grupul meu” ar fi pierdut controlul unei instituţii „pe care se simţea singur îndreptăţit să o administreze”.
Citeşte continuarea în Revista 22.