Prezenta campanie electorală (ca şi cea trecută) a scos în evidenţă o serie de deficienţe ale legilor electorale. Cheltuielile de campanie au fost drastic limitate, dar campania s-a mutat în pre-campanie.
Partidelor li se cer sute de mii de semnături, cărora nu li se poate verifica autenticitatea. Modul în care se face decontarea cheltuielilor de campanie e atât de stufos încât Autoritatea Electorală Permanentă nu a reuşit nici până acum să returneze partidelor îndreptăţite banii cheltuiţi la alegerile locale. Mă opresc din enumerare, căci lista ar fi infinită.
Chiar dacă unele neajunsuri au fost corectate prin modificarea în 2015 a unora dintre legile electorale, acest lucru s-a făcut în mare grabă. Deşi timpul afectat în comisia de specialitate a fost (uneori) considerabil, nu a existat niciodată un interval de dezbatere între momentul publicării proiectului şi cel al adoptării. Cât despre plenul Camerelor, acolo nu a fost modificat niciun articol din niciuna dintre cele cinci legi electorale adoptate în 2015.
Una dintre problemele legislaţiei noastre electorale este că e împrăştiată în foarte multe legi. Avem patru legi electorale (pentru autorităţile locale, Parlament, preşedinte, Parlamentul European), Legea referendumului, cea a finanţării partidelor politice şi a campaniilor electorale, cea a votului prin corespondenţă, plus nenumărate hotărâri de guvern şi ordonanţe de urgenţă care le completează sau modifică, plus deciziile în aplicarea legii adoptate de către birourile electorale centrale la fiecare scrutin (uneori, în contradicţie cu cele adoptate anterior cu referire la acelaşi paragraf).
Legile nefiind armonizate între ele, există diferenţe inexplicabile între diversele tipuri de scrutin. La parlamentare, voturile albe se numără separat de cele nule; la celelalte alegeri, nu. Poţi vota prin corespondenţă la parlamentare (şi numai dacă locuieşti în străinătate), nu şi la celelalte. Procedura de desemnare a membrilor birourilor electorale diferă, ca şi cea de numărare a buletinelor de vot. La referendum se votează până la ora 23; la celelalte alegeri – până la 21. Din nou, lista ar putea continua la nesfârşit.
Toate aceste neajunsuri ar putea fi evitate dacă toată legislaţia electorală ar fi adunată într-un unic Cod Electoral. Acesta ar urma să conţină o parte cu reglementări comune tuturor tipurilor de scrutin – gestionarea Registrului Electoral, constituirea birourilor electorale, desfăşurarea campaniei etc., adică ceea ce se numeşte organizarea procesului electoral. Separat, ar trebui tratate părţile care ţin de sistemul practicat la fiecare tip de scrutin (majoritar sau proporţional, nominal sau pe liste, într-un tur sau două etc.). Fără un asemenea Cod, e greu de crezut că vom ajunge la o legislaţie electorală stabilă, care să nu mai fie schimbată prin tot felul de ordonanţe de urgenţă sau amendamente adoptate pe neştiute, în pragul fiecărei campanii.
Desigur, elaborarea unui Cod Electoral nu este o întreprindere uşoară. Ea cere timp, expertiză şi disponibilitate de dialog. Cam toţi politicienii sunt în principiu de acord cu necesitatea acestui act, doar că de fiecare dată au spus că nu e timp, că e mai urgent de cârpit legea pentru proximele alegeri.
Ei bine, după alegerile din decembrie există o oportunitate care nu trebuie ratată. Urmează doi ani şi jumătate fără alegeri (până la începutul verii 2019, când sunt alegeri pentru Parlamentul European). Timp suficient pentru a se elabora un proiect al Codului, pentru a fi pus în dezbatere publică reală, pentru a fi colectate observaţiile tuturor partidelor şi – mai ales – ale societăţii civile, şi pentru a parcurge apoi toate etapele fireşti ale procesului legislativ. Dacă nu se va întâmpla asta, va urma un an şi jumătate cu patru rânduri de alegeri – practic, campanie permanentă – în care ne vom izbi din nou de toate hibele actualului hăţiş legislativ. (Asta, dacă printre ele nu va fi strecurat şi un referendum de modificare a Constituţiei.) Pentru a avea un Cod Electoral este imperios necesar ca noul Parlament să înceapă demersul imediat după învestire.
