Saptamana trecuta a fost dat publicitatii la Paris cel de-al patrulea raport al IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change), organism infiintat in 1988 din initiativa Programului pentru Mediu al Natiunilor Unite (UNEP) si a Organizatiei Mondiale pentru Meteorologie (WMO), cu misiunea de a estima riscurile modificarilor climei mondiale si a elabora o strategie de contracarare a acestora. Raportul sintetizeaza contributia timp de sase ani a 2.500 de experti din intreaga lume, iar concluziile lui – care nu lasa nici o indoiala asupra aportului activitatilor umane la incalzirea globala – sunt coplesitoare. Spre exemplu:
– Concentratia de bioxid de carbon (CO2) in atmosfera a crescut din 1750 cu 35%, ea are in prezent valoarea cea mai ridicata din ultimii 650.000 de ani, iar 78% din aceasta crestere e datorata utilizarii combustibililor fosili.
– Cresterea de temperatura din ultimii 50 de ani este de doua ori mai mare decat in cei 100 de ani precedenti.
– Pana in anul 2100, temperatura medie a Terrei ar putea sa creasca cu 6,4˚C, iar nivelul marilor cu 59 cm. La o incalzire mai mare de trei grade, stratul de gheata care acopera acum Groenlanda s-ar topi, iar marile si oceanele, umflate cu sapte metri, ar inunda multe regiuni de coasta.
Urmarile incalzirii globale ameninta sa capete proportii apocaliptice. Deserturile s-ar putea intinde pana la sfarsitul secolului la o treime din suprafata uscatului, seceta ar bantui pe glob, punand in pericol hrana lumii si sursele de apa potabila, cohorte de infometati ar lua calea pribegiei, destabilizand regiuni intregi. Prin masuri drastice de economisire si de crestere a eficientei in domeniul consumului de energie, paralel cu favorizarea neta a surselor de energie nepoluante, asemenea consecinte catastrofale ar putea fi atenuate sau chiar prevenite. Aplicate neintarziat, se estimeaza ca ele ar pretinde cheltuirea a 1% din produsul social brut global; amanate pana in anul 2030, ar cauza insa, in decurs de doua decenii, costuri de 46 de bilioane si pagube de 200 de bilioane de dolari!
Principala directie a masurilor necesare urmareste reducerea emisiei de CO2. Desi mai toate guvernele sunt de acord cu ideea reducerii, cand e vorba de masuri concrete, parerile se impart. Tarile in curs de dezvoltare (mai ales China, India si Brazilia) socotesc ca o plafonare ar fi in defavoarea lor, franandu-le dezvoltarea economica, si ca exemplul ar trebui sa-l dea lumea intai, care detine o pondere covarsitoare in emisia de CO2. Numai SUA, de pilda, produceau peste 22% din cantitatea totala degajata in atmosfera in anul 2005. (Pe locul doi, cu peste 18%, se afla China – emisia per locuitor era insa de peste cinci ori mai redusa decat in SUA.) Si tocmai guvernul american se impotriveste cu cea mai mare inversunare oricaror incercari de a fixa limite sau, fereasca sfantul, de a diminua nociva emisie. Protocolul de la Kyoto, prin care statele semnatare se angajau sa contribuie la o reducere cu 5,6% a emisiei globale de CO2 pana in anul 2012 (tel cu putine sanse de a fi atins), a fost ratificat de toate tarile, cu exceptia SUA (si a Australiei, dar asta e alta poveste).
Nu este deloc intamplator ca din Statele Unite se aud cele mai vehemente contestari ale recentului raport al IPCC. Printre altele, American Enterprise Institute (AEI), un faimos ThinkTank, ar fi oferit cate 10.000 de dolari plus speze unor oameni de stiinta, economisti si comentatori politici pentru a publica articole de demontare a raportului. Se stie insa ca vreo 20 de membri ai AEI au fost sau sunt consilieri ai Administratiei Bush si ca printre finantatorii sai se numara concernul petrolier ExxonMobile, care a cheltuit in ultimii ani 16 milioane de dolari pentru ai sustine pe cei sceptici in privinta modificarii climei si pentru a manipula politicieni si mass-media. Pozitia americana in aceasta chestiunea vitala pentru viitorul planetei pune in adevarata lumina pretinsele virtuti ale unicului hegemon mondial: din partea celor care invoca cu atata sarg exceptionalitatea misiunii lor in lume, precum si marile valori morale pe care chipurile le apara, ar fi fost, dimpotriva, de asteptat sa dea tonul pentru adoptarea, macar in al doisprezecelea ceas, a masurilor necesare pentru salvarea a ceea ce mai poate fi salvat. Iar nu sa se faca – pentru a cata oara? – purtatorii de cuvant miopi ai intereselor imediate ale marilor monopoluri.
Gheorghe Sasarman,
scriitor roman stabilit in Germania