În prima duminică, mi-era clar: nouă din zece manifestanţi aveau până-n 30 de ani. Tineri despre care se credea că s-au plictisit, că nu-i mai interesează decât cariera personală, locul călduţ cât mai bine izolat de mlaştina înconjurătoare. Despre care însă ştiam că ne “coc” ceva. Îi ştiam din organizaţiile neguvernamentale (nu doar cele de mediu, ci şi cele cu profil social, civic, cultural), mişcându-se cu entuziasm şi imaginaţie. Participaseră, destul de confuz, la protestele din ianuarie 2012. Îi văzusem muncind în campania de la locale a independentului Nicuşor Dan. Atunci înţelesesem – şi scrisesem despre asta – că există în rândul lor o masă critică pentru care implicarea civică nu e doar un termen abstract.
Majoritatea au profesii intelectuale, dar asta e deja un truism în ţara în care numărul studenţilor în anul întâi îl depăşeşte pe cel al bacalaureaţilor. Nu mi s-a părut că ar exista o preponderenţă a celor din profesiile categorisite drept “creative” (sunt mulţi artişti, oameni din industria de publicitate, dar nu mi s-a părut că ei ar da tonul). Foarte mulţi din cei cu care am discutat lucrează în domenii care ar trebui să le asigure prosperitatea individuală (jurişti, economişti, angajaţi ai unor multinaţionale) – deci e evident de ce nu grija zilei de mâine i-a scos în stradă.
Ar mai fi de remarcat numărul mare al celor care vin la manifestaţii împreună cu copiii, unii în cărucioare, alţii purtaţi pe umăr, alţii deja pe picioarele lor. Imaginea e disonantă în raport cu deja cronicul deficit de fertilitate al tinerilor români. Statistic, se spune că decizia de a avea copii se asociază cu un fel de responsabilitate socială. Tinerii părinţi îşi doresc să le ofere copiilor lor nu doar mâncare bună, un cămin confortabil, accesul la instituţii de învăţământ prestigioase, ci şi un climat social în care să se poată simţi bine. După ce generaţia precedentă a exersat izolarea de lumea din jur (uitaţi-vă în ce fel îşi împrejmuieşte curţile, comparaţi cu gardurile caselor generaţiilor anterioare), tinerii de azi (sau măcar partea care vine în Piaţă cu plodul în cârcă) par să fi înţeles importanţa calităţii spaţiului public pentru fericirea personală.
În 1990 nu prea vedeai în Piaţă oameni cu copii. Generaţia de atunci era mai degrabă pusă pe fugă. Fugă la propriu, cum s-a întâmplat cu valul de emigrări ce a urmat lui iunie 1990, sau doar fuga de lumea înconjurătoare, în găoacea proprie, în afacerea proprie, în cariera proprie. Cei de acum par decişi să stea aici, să se bată pentru o atmosferă respirabilă.
Spuneam că generaţia tânără constituia dominanta primelor proteste. În săptămânile care au urmat, mai ales duminicile, compoziţia s-a schimbat, cel puţin sub aspectul vârstei. Tinerilor li s-au adăugat oameni din generaţia adultă (relativ puţini pensionari, comparativ cu ianuarie 2012). Bineînţeles, tinerii dau tonul în continuare, dar nu mai reprezintă 90%, ci, probabil, cam două treimi din manifestanţi. Fără prezenţa celor din generaţiile precedente, nu prea s-ar fi putut ajunge la numărul impresionant al celor care au mărşăluit în ultima duminică – în timpul vacanţei studenţeşti.
Identific printre adulţii care li s-au alăturat pe participanţii la marile manifestaţii anticomuniste din anii ‘90. După dezamăgirile succesive venite din partea celor pe care-i susţinuseră în stradă, îşi pierduseră încrederea că ceva se mai poate schimba.
Ultimele evenimente par să le fi readus optimismul. În 1990, cele două luni de manifestaţii continue n-au reuşit să schimbe mare lucru. Nu imediat, căci în noiembrie avea să se formeze Alianţa Civică, care a făcut presiuni pentru crearea Convenţiei Democrate. Pe termen mediu, Piaţa a făcut posibilă înlăturarea regimului neocomunist. Probabil aşa se va întâmpla şi acum.
Mi-e greu să anticipez dacă exploatarea de la Roşia Montană va fi oprită sau nu, dar e cert că noua generaţie şi-a manifestat prezenţa. Am tot căutat reprezentanţii ei în partidele politice existente şi am constatat cu dezamăgire că selecţia negativă a făcut ca, atunci când ei au reuşit să promoveze în ierarhie, să fie deja pervertiţi. Ei bine, ceilalţi tineri, cei din stradă, deţin acum şansa să construiască o nouă clasă politică. Cu condiţia să adopte soluţia radicală.
Dan Tapalagă crede că “noua generaţie poate schimba ceva cu adevărat mergând la vot, oprind generaţia părinţilor şi bunicilor să decidă mereu în locul lor cine şi cum să-i conducă. Aceasta va fi revoluţia lor […]: când vor impune, prin vot, că altfel nu se poate, o generaţie complet nouă de politicieni”. Eu cred că aceasta ar fi calea cea mai sigură către eşec. Să se ducă la vot, să aleagă pe cei propuşi de actualii politicieni? Ar fi ca în bancul prost cu deţinuţii cărora li se dă în sfârşit posibilitatea să-şi schimbe lenjeria: între ei. Mai bine să nu le dăm sfaturi: până acum au dovedit că ştiu ce au de făcut.
