Cine o să cîştige? Toţi ziariştii mă întreabă asta, români şi străini. Oamenii simpli, la staţia de benzină sau la depozitul de materiale de construcţii, nu. Ei întreabă dacă „scăpăm de Băsescu?” şi li se pare o formă de evaziune cînd le spun „Ei, numai dacă avem legea de partea noastră…altfel, sînt sigură că nici dvs nu vreţi…”. Nu e adevărat şi după asta sîntem de ambele părţi mai degrabă stînjeniţi. Omul de rînd e dinainte convins că legea e cu cine e mai tare. Ca atare răspunsul meu li se pare o formă de evazionism, dacă nu mai degrabă o ştire proastă, un semnal că Băsescu e cel mai tare şi va aduce legea de partea lui.
Comportamentul elitei noastre în ultimul an, întîi cînd au fost unii la putere şi după aceea ceilalţi, nu îndreptăţeşte însă ideea că scrupulul pentru proceduri creşte cu nivelul de educaţie. Oamenii din stradă judecă, în vieţile lor greu încercate, că procedurile sînt un moft. Dar oamenii din elită sînt primii care contribuie la realitatea că procedurile sînt un moft. În fapt, nici că le pasă. La ora asta expunerea selectivă e la maximum, fiecare tabără stă doar pe televiziunea proprie, deşi şi la cele adverse se dau din cînd în cînd şi fapte adevărate, la care merită să fii expus. Asta, dacă te interesează şi fondul problemei. Dacă te interesează numai cine cîştigă, pentru că ai direct de pierdut sau de cîştigat, cum e cazul cu un număr înfricoşător de cunoscuţi de ai mei din România-aproape toţi- atunci nu mai contează. Un amic mi-a spus indulgent că am trăit prea mult în Occident şi de asta ţin la forme. Eu am trăit vreo şase ani în Vest, e drept, el însă vreo patruzeci. Şi nu s-a contaminat de respectul pentru vreo procedură, oricare sînt bune odată ce ştii care ţi-e tabăra. Aşa că nici anii de socializare occidentală nu explică mare lucru. Alt cunoscut mă întreba de ce am spus pe faţă cu cine am votat la referendum, că nu înţelege lumea nimic, cum asta să te duci să votezi, dar să nu votezi demiterea, deşi toată lumea ştie că eşti contra, plus că erai în minoritate, etc. Ce să-i spun? Tocmai de aia? Că trebuie să fie şi o minoritate căreia îi pasă nu cine cîştigă, ci cum o face? Că într-o lume preocupată să ia partea învingătorului trebuie să dăm semnale publice că nu ne pasă cine învinge, ci doar cum, şi că principiile, nu oamenii, contează, sau că în ţara unde nimeni nu are dreptate totdeauna eu o să fiu cu cel slab contra celui tare şi o să spun asta public, ca să arăt că atitudinile nu trebuie formate pe bază de cine credem că o să cîştige? Am găsit în casă, în munţii de arhivă, un vechi număr din Neamul Românesc, ziarul lui Nicolae Iorga, cu titlul Contra călcătorilor de lege, numai cu legea! M-am uitat la dată, era a doua zi după asasinarea lui Duca, crimă care avea să atragă ca reacţie uciderea în arest, a legionarului Corneliu Zelea Codreanu. Evident, Armand Călinescu şi regele Carol nu se uitau nici ei la proceduri şi de asta Codreanu a fost asasinat cînd ar fi trebuit să fie sub protecţia legii. În fond, era un asasin şi o ameninţare la adresa ordinii constituţionale, deci de ce nu? Ies în fiecare zi cu maşina, din fericire nu mă gîndesc la asta zilnic, pe poarta pe care legionarii, cînd au ajuns ei la putere, l-au scos pe Iorga ca să-l ducă la Strejnic să-l împuşte. Revendicau şi ei dreptatea lor. Că acolo unde dreptatea e privatizată pe tabere, iar legea e văzută ca o formă de ipocrizie, totul e justificat, oricît de enorm pare. De mai multe ori mi s-a spus ce puţină lume s-a arătat la înmormîntarea lui Iorga, care în timpuri normale ar fi atras mase de oameni. Lumea credea că legionarii au cîştigat, nu avea de unde să ştie că mai au cîteva săptămîni doar la putere. În istoria virtuoasă a poporului român, singura care se publică la noi, asemenea episoade nu sînt niciodată menţionate. Comunismul în România, cartea lui Ghiţă Ionescu, singura în care se spune că 800 000 de români s-au repezit să intre în partidul comunist în primul an după venirea sovieticilor, a apărut în fond în exil, şi în afară de mine nu citează nimeni situaţia aceea. Oportunismul e eradicat din istoriile noastre, deşi e norma, nu excepţia.
Cum înţelegem noi spiritul olimpic se vede din comentariile halucinante la Olimpiada de anul acesta, despre care înţeleg, fără să fiu fan al sportului, că nu am televizor, că a fost frumoasă, cool, un triumf al spiritului sportiv, lamentată la noi ca o istorie a unei înfrîngeri umilitoare. Iată ce citesc eu într-un ziar adevărat, de provincie profundă, luat de pe tarabă: „La cît de buni ne pretindem şi la ce fond genetic avem, România a ocupat cea mai joasă poziţie la Jocurile Olimpice din 1952 încoace” (Ziarul de Roman). Sau într-un ziar bucureştean: „Cîteva naţii cu ambiţii de reprezentare vecine cu dominaţia au dus performanţele spre praguri la care nici nu putem să visăm. Limite avem toţi, dar naţiile cu tendinţe globalizatoare sau care s-au trezit din adormiri istorice instituie praguri de natură să-i descurajeze pe vecini şi pe fruntaşii tradiţionali.” Fond genetic, naţiuni de dominatori sau de dominaţi, care urinează pe alţii sau stau sub jet, vorba lui HRP, cam asta e ce pricepem noi dintr-o olimpiadă. Şi comparaţia hilară cu Los Angeles, ah, ce timpuri de glorie! Ce frumos mergea acţiunea colectivă sub comunism, mare nenorocire cu capitalismul şi libertatea, că sportul nostru e la pămînt. În realitate, performanţa noastră este încă peste condiţia sportului de masă la noi (grătarul cu mititei, sau poate tablele sînt sportul de masă), a finanţării sportului, a educaţiei sportive în şcoli, a condiţiei materiale a sportivilor amatori, cei care se presupune că merg la Olimpiadă. Un regim discreţionar, cum era comunismul, era evident mai bun pentru performanţa sportivă pentru că în mod ilegitim şi iraţional crea condiţii pentru sportivi cu totul separate de starea societăţii ca întreg. Mai ţineţi minte pe Lăcătuş şi ai lui, decoraţi de Ceauşescu în noiembrie 1989, cu lacrimi în ochi că aduseseră ţara pe culmi, cînd ţara era de fapt pe butuci? Cum poate cineva cita Los Angeles 1984, an care a fost o culme a războiului rece, cu sportivii ruşi boicotînd olimpiada şi noi studenţii muncind alături de deţinuţi pe cîmpiile Dobrogei, ca pe o perioadă de aur?
Dar noi nu ne uităm la fleacuri ca Războiul Rece, numai victoria contează pentru noi. Dintotdeauna sportivii noştri amatori au fost mai degrabă profesionişti, noi trişam din start spiritul olimpic. Aş fi crezut că şi alţii fac la fel dacă nu aş fi văzut la Atena pe o prietenă de a mea belgiană aducînd în remorcă de la Bruxelles canoeea fiului ei de 19 ani, selecţionat la Olimpiadă, student la arhitectură. Pentru alţii, spiritul olimpic e ce ar trebui să fie, un triumf al dedicaţiei, prieteniei, jocului, luptei de a te depăşi pe tine, nu de a te plasa în faţa altora. Pentru noi, întrucît doar rezultatul contează, e un fel de război, şi termenii militari primează. Am văzut o ilustrare într-un talk show sportiv în care comentatorii aveau un fotbalist român din Germania invitat. Tînărul comenta eliminarea Germaniei din campionatul european şi spunea, într-un vocabular care atesta că ajunsese pe culmi fiind scutit de şcoala elementară, că nemţii nu sînt ca noi, nu au o strategie, nu studiază adversarul, nu ţin şedinţe tactice, îl lasă să joace. Auzi la ei! se indignau moderatorii. Şi ei ce fac pe teren atunci? Păi, joacă şi ei! Incredibil! Cum, e un joc???
Da, nu e un război. Nu toate mijloacele sînt justificate. Scrie Cătălin Tolontan: „Văzut din afară, la cîteva secunde după încheierea finalei, Alin Moldoveanu are aceeaşi reacţie dacă s-a clasat pe locul 4, Beijing – 2008, sau dacă a cîştigat titlul olimpic, Londra – 2012… Asta se întîmplă întîi pentru că realmente nu-şi urmăreşte decît propriul rezultat”. Slavă Domnului, avem şi un sportiv adevărat, se pare, şi m-aş bucura să văd că inspiră o generaţie, aşa cum am văzut copiii spanioli dînd năvală în cluburi după victoria echipei lor de fotbal din iulie. Şi cum aş vota oricînd ca educaţia noastră preuniversitară să se reorganizeze precum cea englezească în secolul 19, făcînd din sportul de echipă materie principală. Dar nu ca să luăm mai multe medalii, ci ca să producem mai mulţi oameni ca dl Moldoveanu, care înţeleg că miza e întrecerea cu noi înşine, şi nu victoria de conjunctură contra altora. Performanţă înseamnă evoluţie.
De asta competiţia politică actuală, prilej pentru toţi actorii de a involua, cu noi toţi ca martori şi în compania moderatorilor preferaţi, nu prezintă nici un interes decît pentru cine are direct de cîştigat sau de pierdut. Mie chiar nu îmi pasă cine cîştigă, cîtă vreme nu se arată nimeni vrednic să cîştige.
Comentariile la textele Alinei Mungiu-Pippidi au fost desfiinţate la cererea autoarei şi vor fi reintroduse după alegerile din 2012. Puteţi comunica cu Alina Mungiu-Pippidi prin intermediul paginii ei personale la http://www.sar.org.ro/amp/. Puteţi da o notă articolului mai jos.
