Este Rusia o putere asiatică? Întrebarea s-a pus la o discuţie organizată recent la Cambridge cu Sir Tony Brenton, ambasadorul britanic la Moscova între 2004 şi 2008. Răspunsul diplomatului a pus Rusia în perspectivă istorică, desenând cu îndemânare mişcarea de pendul pe care aceasta a făcut-o între Europa şi Asia.
Potrivit domniei sale, Rusia a cunoscut în istoria modernă două momente de reală atracţie politică şi culturală faţă de Asia: primul începând cu ultima jumătate a secolului al XIX-lea şi prelungindu-se până spre sfârşitul erei sovietice, iar al doilea a fost inaugurat sub era Putin şi continuă încă sub ochii noştri. Fără a intra în detaliile analizei, rămân de reţinut două observaţii importante.
Mai întâi, două din cele trei mari revoluţii ale Rusiei din secolul XX au fost precedate de înfrângeri militare în Asia. Cu alte cuvinte, eşecurile majore ale Rusiei în Asia s-au transpus în cutremure ale arhitecturii de putere de „acasă”.
Astfel, catastrofalul război din 1905 împotriva Japoniei a provocat în mod direct marea revoluţie democratică din acelaşi an. Mai departe, hemoragia de trupe şi resurse din timpul conflictului din Afganistan a contribuit masiv la demoralizarea sovieticilor şi la încercările lui Gorbaciov, începând cu 1985, de a reforma comunismul.
A doua observaţie se referă la faptul că deficitul major de balanţă de putere existent în Asia va face ca Rusia să îşi întoarcă din nou atenţia spre Europa şi să adopte cu timpul o identitate politică mai conciliantă faţă de aceasta, una „europeană”.
Aşadar, continuarea ascensiunii Chinei ca mare putere economică, politică şi militară va deschide nu doar oportunităţi de colaborare (în special economică) între China şi Rusia, ci, de asemenea, va înteţi competiţia strategică dintre cele două ţări.Industrializarea rapidă a Chinei, zăcămintele imense de resurse naturale din Siberia şi uriaşul deficit de populaţie în defavoarea Rusiei pe toată graniţa sa din Orientul Extrem sunt tot atâtea argumente care determină ultrarealiştii de la Moscova să privească cu mare suspiciune mişcările Chinei în zonă.
Dar, ţinând cont de aceste observaţii, ce ar putea să însemne o identitate europeană a Rusiei şi ce vom putea spera de la ea din perspectivă românească? Răspunsul la o asemenea întrebare nu este simplu şi, probabil, ar trebui să privească balansul Rusiei între modelele europene şi asiatice de putere ca fiind unul de natură fundamentală, şi nicidecum un accident al conjuncturilor istorice.
În timp ce Rusia este eminamente o societate creştin-europeană care trăieşte în proporţie de 75% la vest de Munţii Ural şi ale cărei elite s-au orientat constant după modele din Vestul Europei, nu este mai puţin adevărat faptul că ţesutul societăţii ruse pare a fi unul mult mai centrat asupra respectului pentru autoritate şi asupra unui formidabil centralism al puterii.
Aşadar, dacă ne punem de acord asupra acestui aspect, atunci ascensiunea Chinei, care ar obliga Rusia să îşi reconsidere poziţia faţă de Europa, nu ar trebui să creeze valuri de entuziasm nejustificat. Liberalismul democratic nu este un drum uşor de parcurs şi nici măcar unul probabil în context rusesc.
Ceea ce însă putem spera de la o nouă fază de „europenizare” a Rusiei este ca „revoluţia” internă să fie suficient de puternică pentru a crea premisele unor soluţii de securitate durabile pentru regiune. În context românesc, aceasta înseamnă că în termen de două, maximum trei decenii ne vom afla probabil în situaţia fericită în care o reală fereastră de oportunitate se va deschide către vecinul nostru de la est.
Rezolvarea conflictelor îngheţate din zona noastră, ieşirea din logica est-vest sunt doar două aspecte pe care putem spera să le realizăm. Întrebările care rămân sunt: vom şti să profităm de conjunctura istorică? Vom şti să cooptăm puterile occidentale pentru realizarea interesului nostru? Vom avea ce oferi unei Rusii „îmblânzite”?
Să fim optimişti!
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge
