Ceea ce se întâmplă în aceste zile în PDL nu este altceva decât o dibuire a căii către normalitatea îndelung amânată. Câtă vreme PDL a fost ceea ce se născuse să fie, o remorcă legitimantă a dorinţelor unui lider – Petre Roman întâi, dar mai eficient şi mai îndelung Traian Băsescu –, partidul s-a păstrat în zona previzibilului evoluţiei partinice româneşti de după 1989. El a fost mantia cu falduri a unui lider socotit charismatic, trăgând foloase din popularitatea acestuia şi legitimându-l pe respectivul prin reflexe de căţeluş de pluş cu gâtul mobil, aşezat în patru labe la bordul Daciilor.
Identificarea patrupedului cu o anumită conduită politică standard nu aparţine epocii postrevoluţionare. În frumoşii ani ai dictaturii ceauşiste, când posesorii de autoturisme circulau în weekend pe şoselele patriei doar din două în două duminici, în funcţie de finalul par sau impar al numărului maşinii din dotare, acel căţelandru paradigmatic vibra la unison, după adâncimea gropilor din asfalt – la modă şi pe atunci – cu mânuţa de plastic prinsă cu arc deasupra parbrizului. Isteţ ca întotdeauna, românul poreclise cele două prezenţe mecanice care acţionau solidar în funcţie de accidentalele hopuri de parcurs „Ceauşescu“ şi „Mănescu“. Dictatorul dădea, într-adevăr, neîncetat din mână, imprimând ritmul cu care eternul lui premier, Manea Mănescu, dădea fără greş din cap pe verticala obedienţei şi a aprobării. Descendentul direct al comunismului de calitate dâmboviţeană, Ion Iliescu, a perpetuat, în construcţia lui politică, mai apoi, după 1990, reflexul de încuviinţare pavloviană al câinelui mănescian la nivelul întregului partid. Cum PD-ul lui Roman s-a desprins tocmai din această formaţiune iliescană, era imposibil ca, în reflexul lui de nesupunere, să nu ducă cu sine şi ceva din vechile comportamente aprobate, ştampilate şi verificate.
Iată, deci, genealogic vorbind, sursa comportamentului în patru labe al membrilor de partid cu prestaţie calificată chiar şi în partidul agililor adaptabili, la o vreme după schimbarea de macaz care din socialişti i-a făcut populari. În faţa acestei rutine de a sta drepţi în faţa şefului, stând, cu toate acestea, şi aplecat, în patru labe, pe covoraş, au sucombat şi talentul real de polemist al parlamentarului Emil Boc, transformat în premier tras cu cheiţa, şi pofta altora de a mârâi. Iar când mârâiala a părut că dă bine, ea nu s-a făcut cu voie de la partid, nici măcar de la preşedintele acestuia – tot Boc, pe vremea aceea, deja –, ci tot prin voinţa şefului absolut, a lui Traian Băsescu, ajuns preşedinte. Acesta i-a integrat pe intelectualii veniţi din societatea civilă – de la Monica Macovei la Cristian Preda şi la Sever Voinescu –, dându-le lanţ destul pentru a efectua piruete spectaculare şi a-i enerva pe colegii de la PDL cu vechi state de servicii, versaţi într-ale administraţiei, precum Blaga, dar şi cu instincte autentice, deşi îndelung atrofiate, de inşi care şi-ar dori un pic de independenţă. Căci acesta este paradoxul: în timp ce independenţii s-au înregimentat, înregimentaţii tânjeau după un pic de libertate de mişcare.
Acum PDL a ajuns în opoziţie, iar anul şi un pic pe care îl mai are Băsescu de petrecut la Cotroceni li se pare că a şi trecut. Vasile Blaga simte, prin urmare, că e timpul ca scaunul stabil de sub preşedinte să fie clătinat uşor, spre a-i da acestuia prilejuri de dezmorţire. Cu un drum, tot trăgând de picioarele acestei piese aulice de mobilier, se pot petrece anumite efecte benefice şi în ceea ce priveşte partidul.
Domnul Blaga uită însă că, atunci când premierul Năstase a încercat să o ia pe cale proprie, nu numai că Iliescu l-a dezavuat, dar lucrurile s-au terminat prost şi pentru partid, care a pierdut alegerile, şi pentru dl Năstase însuşi, care, din aproape în aproape, a fost lăsat din mână în ghearele inamicului până la a deveni arestatul ştiut. Mai mult decât atât, atunci când Băsescu a venit la Cotroceni pentru primul mandat, Iliescu părea terminat politic, ceea ce, la drept vorbind, uite, nici astăzi nu se poate spune cu adevărat.
În România partidelor, spre deosebire de ţările unde politica nu înseamnă doar înjurături de maidan şi promisiuni fără acoperire, tătucul nu moare niciodată din punct de vedere politic. Se prea poate, deci, ca denunţarea imixtiunii băsesciene repetate în alegerile interne din PDL să-i cadă greu la stomac, în cele din urmă, tot denunţătorului, Vasile Blaga, care se întâmplă să fie, pe moment, şeful formaţiunii proprii. Oriunde altundeva, momentul ar fi, într-adevăr, unul de resurecţie şi de înnoire. Nu şi la noi, unde resurecţia înseamnă revenire, iar înnoirea se traduce prin perierea fină a aceluiaşi sacou.
Va reuşi Blaga să aducă un nou ethos în viaţa PDL? Mă tem că nu, deşi nu subestimez tentativa şi nici nu am alte argumente decât cele pe care le-am invocat deja. Ar mai fi de amintit, eventual, şi concurenţa celorlalţi căţei care, uite, se agită în legătură cu candidaturile la preşedinţie: doamna Elena Udrea şi Emil Boc, deocamdată. Blaga nu are deci de înfruntat numai reflexele faraonice ale preşedintelui ţării, ci şi competiţia vioaie cu propriii colegi. Mai probabil este, aşadar, că vom asista la o nouă îngenunchere, la o nouă încălecare, la un nou descălecat, la o agitare energică a vechii maioneze, în noi configuraţii cu vechi, eterne, ingrediente.
Dincolo de aceste frumoase dinamici fără consecinţe majore, FSN-ul, bătrânul FSN, ne salută şi se lasă salutat, oriunde s-ar afla, la putere şi în opoziţie, la ţară, ca şi la oraş, la Cotroceni, ca şi la Palatul Victoria.
