Există vreo contribuţie pe care o pot aduce abordările tradiţionale, fie de stânga, fie de dreapta, la rezolvarea crizei actuale? Diagnosticul ne era şi nouă clar, dar ne-a zis-o şi FMI, explicit: principalul factor de criză la ora asta este statul, care nu îşi plăteşte datoriile, că nu are destui bani. Industria creşte; exporturile, la fel. Farmaciile dau faliment însă, pentru că nu vin banii pe care li-i datorează statul; la fel constructorii care au avut bafta să ia lucrări de la stat, iar acum îşi blestemă zilele. Statul nu are de unde să le dea bani, bugetul nu le ajunge nici de pensii şi salarii, aşa că banii FMI şi UE trebuie să meargă să întrerupă lanţul destructiv al arieratelor. Politica publică nu mai e decât o încercare disperată de a obţine venituri băgând mâna în buzunarul oricui şi sub orice pretext, pentru că statul e în criză de lichidităţi. Banii obţinuţi astfel sunt cheltuiţi dinainte, ce planuri sau perspective, gaură neagră! Ce facem? Partidul de dreapta aflat la putere se gândeşte să pună impozit pe averi peste cel de proprietate şi venit – o idee demnă de Fidel Castro, şi neconstituţională, şi neaplicabilă, ca toate ideile lor, mai nou.
Tot partidul de dreapta aflat la putere forţează oamenii să îşi izoleze casele, în plină criză – o idee de neacceptat într-o ţară liberală, un fel de a băga mâna în buzunarul contribuabililor, pe care nici partidul mai la stânga nu ar îndrăzni să o propună în America. Partidul nostru de stânga, în schimb, care a propus şi susţinut să crească pensiile, pentru care nu aveam resurse şi care ne-au băgat în faliment, a propus recent să reducem contribuţiile la pensii. Pe care o să le plătim din ce? Vânzând ce ne-a mai rămas în portofoliul statului, cum ne sfătuieşte FMI? Asta idee de stânga! De fapt, e o idee pur şi simplu proastă. Ideea că vinzi, cum se discută în Grecia, o insulă azi şi una mâine ca să mai cârpeşti bugetul de pensii e o prostie. Poţi să vinzi ceva ca să acoperi o datorie mare, o dată, dar nu ca să alimentezi o cheltuială permanentă – acolo îţi trebuie o sursă permanentă. De privatizat, cu certitudine o vom face, e singura sursă de bani în afară de împrumuturi, numai că piaţa nu e chiar ideală în acest moment. De ce nu or fi privatizat liberalii, când erau pe val, că doar de aceea sunt liberali, nu? Ceaţă ideologică totală.
Partidul de stânga, dar şi marele om de afaceri liberal Dinu Patriciu se răţoiesc deopotrivă la FMI şi la UE. Unitate peste frontierele ideologice? Să înţelegem că dacă ar veni ei la putere am renunţa la împrumutul din bani publici externi? Aiurea! Consecinţele sunt elementare: am pierde puncte de rating de ţară şi am ajunge să ne împrumutăm din bani privaţi, în condiţii mult mai proaste, mărind datoria şi arieratele. Deci astea sunt doar vorbe, care mai scad din lipsa de credibilitate a opoziţiei, care spune ceea ce nu va face, pentru că e imposibil. Am ajuns iarăşi o democraţie fără alegere, în care indiferent cine vine la putere face – sau nu face – acelaşi lucru, cum am fost mai toată tranziţia? Niciodată nu a existat o nevoie mai disperată de alternativă la guvernarea actuală şi niciodată nu a existat o alternativă mai nevrednică!
Poate de asta votanţii noştri găsesc ideologia irelevantă. Am pus întrebarea asta în mai multe sondaje, iar răspunsul a fost mereu la fel: două treimi sau peste spun că alegerea lor politică nu e în funcţie de stânga sau de dreapta. E şi greu să atribui culoare politică personajelor de circ care evoluează pe scena noastră politică, şi asta nu ajută, fireşte. Ce culori politice au „hoţul” Videanu şi „copilul” Ponta, de exemplu? E de dreapta sau de stânga cel care face avere dintr-un monopol privat? Dar cel care moare de grija săracilor, din SUV-ul lui negru? Ce culoare ideologică au bikinii în care a pozat Elena Udrea, pe vremea când se pregătea de altă carieră, şi care au propulsat-o până la urmă în asta? Ce ideologie au alde Prigoană, Dragnea, Blaga, Meleşcanu? Mister. Sau poate ne-a rămas anticomunismul, care – irelevant cum e pentru problemele economice – are totuşi sens într-o ţară în care până şi candidaţii la Patriarhie colaboraseră toţi cu Securitatea şi l-am ales pe cel cu dosarul ars (şi bine am făcut)? Nu: anticomunismul ar fi relevant doar dacă puterea ar fi în stare să aplice o soluţie anticomunistă la vreo mare problemă a zilei. Dar după o încercare absolut neprofesionistă de a trece o lege a lustraţiei, am revenit la anticomunismul de conferinţă, al cărui sediu e, bineînţeles, RA-APPS şi Vila Lac 2 a lui Ceauşescu, dragă maestrului Tismăneanu, ca şi Neptunul. Se împlinesc cincisprezece ani în acest an de când am cerut prima dată lichidarea RA-APPS prin privatizare, şi probabil că trebuie inventată a treia ideologie ca să o pună cineva în practică, şi nu doar să-i schimbăm la fiecare regim pe ocupanţii caselor de protocol.
Nu e nici o consolare, dar irelevanţa ideologiei depăşeşte frontierele noastre. Cel puţin în Europa de Est, partidele care au iniţiat deficitele, transformând criza într-o catastrofă, au fost toate de dreapta – în Ungaria, Latvia şi România. Ideea că dreapta e austeră şi stânga – cheltuitoare nu mai e decât un mit. Dreapta a devenit populistă, adică nonideologică. În schimb, partide foste comuniste au tăiat drastic deficitele pe spinarea electoratelor lor tradiţionale. Absolut peste tot ideologia s-a retras, lăsând loc unui utilitarism pragmatic care caută să rezolve problemele unei majorităţi de votanţi pe indiferent ce cale pot fi rezolvate. Şi, judecând după cum au funcţionat marile reţete ideologice în regiunea noastră, nici nu e rău. Când vezi cum azi, în Anglia, sunt demantelate măsuri care ne-au fost vândute nouă în anii ’90 drept ultimul răcnet în materie de new public management, nu poţi decât să revii la un bun-simţ utilitarian în politica publică. Rămân două probleme. Una, că votanţii nu se mai pot orienta decât după personalitate, şi nu după ideologie. A doua, că trebuie să ai capacitate şi pentru această abordare mai problem-solving, care – după părerea mea – cere chiar mai mare capacitate, că ideologia era prescriptivă, din ea derivau seturi întregi de politici, pe când situaţiile actuale cer rezolvări mult mai creative şi mai individualizate. Or, a găsi nişte personalităţi atrăgătoare în politică, necompromise biografic precum majoritatea politicienilor şi capabile de acest gen de gândire e foarte pretenţios. Idealul consultanţilor de PR, omul politic care se vinde bine la televiziune, genul Teo, nu poate fi problem-solving tocmai din cauză că are acest gen de personalitate. De asta intrarea în politică a lui Florin Călinescu a fost un eşec penibil.
Nu aş vrea deloc să înţeleagă cineva din asta că nu există soluţii. Soluţii sunt, dar nu sunt ideologice şi nu le vor găsi cei care le anunţă la televizor înainte de a le fi gândit. Pur şi simplu, trebuie să ne orientăm către o viziune mixtă, în care încorporăm din start ideea că avem două Românii – una formală şi una informală – şi că nu poţi să colectezi venituri din una şi să oferi servicii celeilalte. Mai degrabă decât noi planuri de a da educaţia de stat peste cap, când diagnosticul problemei nu arată spre organizarea ei, să ne gândim cum încurajăm educaţia privată (şi la fel sănătatea), dar introducând pentru prima dată în istoria noastră o separaţie clară între public şi privat? Mai degrabă decât a cheltui de la centru pe turism, care nu ar deveni economic semnificativ nici dacă s-ar dubla într-un an, să stimulăm comunităţile să-şi caute şi să promoveze o identitate care să le aducă dezvoltare locală? Aici, în această zonă delicată, sunt soluţiile şi ca să le găsim şi să le punem în practică avem nevoie de pragmatism şi la stânga, şi la dreapta, nu de climatul actual de superficialitate şi impostură intelectuală.
