În multe cazuri din lume, eliberarea de dictatură, integrarea într-un spaţiu de securitate care nu impune (ori presupune) opţiuni politice totalitare, ci aduce cu sine democraţia, înseamnă o creştere a siguranţei personale, a încrederii în posibilităţile de dezvoltare proprie; ba chiar o modificare a perspectivei asupra vieţii în direcţia optimismului.
Pare firesc să se petreacă aşa, căci spectrul ameninţărilor dinăuntru şi dinafară la adresa ţării, a societăţii şi a cetăţeanului se reduc, în principiu, atunci când transparenţa mediului social creşte, când cetăţeanul participă la decizii, iar acestea se iau în interesul public. Ordinea oferită de o Constituţie democratică şi de constelaţia de legi din jurul acesteia devine o realitate mult mai promiţătoare din momentul în care statul pune în aplicare prevederile în cauză printr-o conduită echilibrată şi cu onestitate. Aceste lucruri se ştiu, în general, sau cel puţin se presupune că se ştiu, luându-se ca de la sine înţelese.
Din păcate, la noi, căderea lui Ceauşescu în decembrie 1989, extraordinar de promiţătoare la început, a devenit, foarte repede, premisa evidenţierilor unor dizarmonii majore ale vieţii noastre sociale. În ciuda unor măsuri deschizătoare de cale, precum pluripartidismul, reforma agrară sau libertatea cuvântului şi crearea cadrelor iniţiativei particulare, a devenit foarte repede vizibil că noii guvernanţi sunt plasaţi, de fapt, într-o linie de continuitate faţă de cei vechi, abia înlăturaţi, plănuind şi aplicând o democratizare limitată şi atent controlată, fiind gata să înfrâneze inclusiv prin represiune politică şi violenţă socială elanurile neconvenabile ale populaţiei. Aşa s-au dorit şi aşa au fost înţelese excesele din martie 1990 de la Târgu Mureş, împotriva minoritarilor maghiari, şi la fel au fost socotite – pe bună dreptate – şi mineriadele violente din iunie 1990, din toamna lui 1991 şi din 1999.
Nici măcar căderea URSS şi a lui Gorbaciov nu au fost evenimente care să precipite o soluţie de implementare în aparatul statal al României a restructurărilor necesare unei schimbări de direcţie în politica externă şi de securitate a ţării, crezându-se, probabil, că guvernarea Elţán va continua tradiţia autoritaristă de tip leninist a PCUS, din rândurile căruia ieşise însuşi noul preşedinte. Un fapt asigurator în direcţia aceasta pentru clasa politică a ţării noastre a fost bombardarea Casei Albe a Rusiei, unde se aflau membrii Dumei de stat, de către tancurile puse în slujba preşedintelui Federaţiei Ruse (octombrie 1993), în urma asaltului respectiv murind 187 de reprezentanţi democratic aleşi ai organului legislativ. Astfel, continuându-se tradiţia privirii către Kremlin din fotoliile guvernamentale de la Bucureşti, au existat destule argumente pentru ca guvernările patronate de Ion Iliescu să menţină în incertitudinile unei perestroika pigmentate cu autoritarism şi derapaje de extremă dreaptă până la alegerile din 1996.
Preocupările majore ale politicii româneşti au fost însă tot mai mult legate de asigurarea externă a ţării, ceea ce a orientat liderii şi partidele către construirea soluţiei care urma să aducă România în Uniunea Europeană. Un pas important în această direcţie s-a făcut o dată cu intrarea în NATO a ţării, iar 1 ianuarie 2007 a însemnat atingerea formală, tehnică, a ţelului stabilit.
După cum s-a văzut însă ulterior, nici până astăzi noile împrejurări nu au mărit pentru cetăţeni siguranţa în faţa alunecărilor în afara democraţiei sau a agresiunilor externe posibile. Preşedintele Băsescu se pregătea în 2008, după propriile-i declaraţii, să facă faţă unei posibile agresiuni externe – cauzate de poziţia oficială în chestiunea statutului Moldovei ex-sovietice şi a Transnistriei -, România se află pe marile teatre ale luptei NATO împotriva duşmanilor civilizaţiei occidentale, iar în interior senzaţia de insecuritate, persistentă în toţi aceşti ani, cauzând numeroase emigrări pe mapamond, a cunoscut noi cote o dată cu criza economică mondială.
Astăzi, românii se regăsesc în faţa altor şi altor incertitudini care le subminează încrederea în destinul lor individual şi colectiv. În locul unei reformări radicale a justiţiei şi a aparatului administrativ se închid şcoli, se pune drastic la îndoială, global, calitatea educaţiei de la noi, se suprimă spitale şi se perpetuează, accentuându-se, criza asigurărilor sociale şi cea din sănătate. Mai mult decât atât, întreg sistemul politic al ţării pare pus, a câta oară, la îndoială, chestiunea tipului de guvernare – republican sau monarhic – fiind readusă periodic în discuţie şi neputându-se decide dacă o republică prezidenţială e preferabilă uneia parlamentare.
Din punct de vedere politic, vechii partizani ai reţelelor de putere şi-au perpetuat în generaţia fiilor incapacitatea de a decide ce e mai bine, confruntările între aceste reţele se produc pe spatele mulţimii de cetăţeni, cu costuri tot mai ridicate, iar răspunsul nu este nicidecum tranşarea situaţiei în beneficiul public, ci adjudecările cu sorţi schimbători de bunuri şi influenţă. Până nu se vor găsi forţele civice şi politice care să negocieze sau să forţeze, în vreun fel, ieşirea la liman măcar în termenii unei clarificări de principiu, haosul de contradicţii şi falsele soluţii se vor succede în continuare în România, mai cu seamă că pentru UE şi pentru SUA momentul este unul de slăbiciune.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai