De la o vreme, Rusia duce o politica extrem de agresiva si sistematica de confruntare cu Occidentul. Ieri, transporturile feroviare de petrol si carbune rusesti spre porturile estone s-au intrerupt brusc "din lipsa de vagoane". Se vorbeste de atacuri cibernetice impotriva institutiilor estone care provin chiar de la Kremlin. La Moscova, organizatia Nas (Ai Nostri) picheteaza ambasada estona si cere mutarea acesteia asa cum au mutat estonii monumentul soldatului sovietic. Singura diferenta este ca estonii au dreptul sa faca ce vor cu monumentele de pe teritoriul lor.
Vinerea trecuta, Vladimir Putin a vorbit, pentru prima oara de la sfarsitul razboiului rece, de "distrugerea reciproca" dupa ce, cu o zi inainte, anuntase un moratoriu asupre Tratatului privind Fortele Conventionale in Europa si criticase extrem de violent instalarea scutului antiracheta in Cehia si Polonia si a bazelor americane in Romania si Bulgaria. Tot atunci, Putin a anuntat o initiativa de construire a unui sistem de canale si conducte care sa blocheze accesul occidentalilor la caile de transport ale resurselor energetice din Asia Centrala in conditiile in care aprovizionarea cu energie a Europei este amenintata de situatia instabila din Orientul Mijlociu si de inclinatia Moscovei – demonstrata in cazurile Ucrainei, Belarusului si acum si Estoniei – de a utiliza arma energetica in scopuri politice. Mai mult, presedintele moldovean, comunistul Vladimir Voronin, a virat cu totul spre Est incheind un pact secret de "rezolvare" a conflictului transnistrean in favoarea Tiraspolului, iar Ucraina – intamplator sau nu – a anuntat deschiderea canalului Bastroe pentru luna mai.
In fata acestor dovezi de ostilitate, dintre care unele sunt indreptate direct spre Romania, ne intrebam care este politica Bucurestiului fata de Rusia sau macar daca exista vreuna. In mod firesc, in asemenea momente de ingrijorare legitima ar trebui sa cautam sprijin din partea aliatilor, adica a NATO. si, pana una alta, NATO inseamna, in primul rand, America. Or, indiferent cat de mult ar fi incercat sa ne ascunda realitatea proaspatul nostru ministru de Externe, in dialogul dintre Bucuresti si Washington au intervenit anumite distorsiuni suparatoare. Este limpede ca aceasta scadere de temperatura se datoreaza, cel putin in parte, atitudinii premierului fata de retragerea din Irak, ca si insistentei cu care Tariceanu a subliniat – inclusiv in discursul de investitura a guvernului Tariceanu II – nevoia reorientarii politicii noastre externe dinspre Washington spre Uniunea Europeana. Daca raceala amintita are vreo legatura cu evenimentele politice de la noi nu exista alta decat faptul ca Tariceanu a ramas principalul decident in materie de politica externa si nimeni de la Washington nu stie care este politica externa oficiala a lui Tariceanu.
Pe de alta parte, in probleme de securitate, nu ne putem baza pe Uniunea Europeana. UE nu are o politica externa comuna, iar Rusia este maestra in utilizarea unor "pene" politico-economice cu care sa sparga blocul comunitar. Se pare ca Tariceanu a inteles acest lucru pentru ca de doua zile tot apare pe la TV, ba laudand bazele americane, ba asistand la exercitii militare comune, fara insa sa puna un bemol necesar problemei retragerii. In conditiile noului val de frig care vine de la Rasarit, acest lucru este insuficient. Ne trebuie o politica coerenta cu cea a aliatilor nostri fata de Rusia, pe care, deocamdata, nu o avem. Iar zvonurile alarmante privind anumite aliante corporatiste romano-ruse nu sunt de natura sa ne dea sperante.
