Un om, o viață. Jurnalele de știri arată din când în când imagini cu ambarcațiuni care abia plutesc pe valuri învolburate, pline-ochi cu oameni disperați. Coji de nucă încărcate de destine greu încercate. Câteva mii de astfel de oameni au ajuns în România. Cei mai mulți provin din Siria, Afganistan, Irak, Egipt sau Eritreea.
Este o realitate. Fără a fi o destinație preferată a refugiaților, țara noastră este noua patrie pentru ei. Au ajuns într-o cultură cu totul diferită. Într-o lume pe care încearcă să o înțeleagă, în care încearcă să supraviețuiască de acum înainte. Pentru ei și, mai ales, pentru copiii lor.
Nimeni nu se bucură atunci când își părăsește familia, casa, țara, când lasă în urmă amintirea a ceva ce nu va mai fi niciodată: viețile pierdute ale rudelor și ale prietenilor, casele distruse, speranțele năruite.
În noile lor vieți, refugiații au două variante: să se izoleze printre ai lor, în comunități compacte, sau să se integreze în noua societate.
Pentru toată lumea, a doua variantă este cea mai bună. Chiar dacă izolarea pare mai comodă pe termen scurt, pentru că păstrează obiceiuri și ține împreună persoane care împărtășesc aceleași experiențe, au același tip de probleme și de nevoi, izolarea nu e bună pe termen mediu și lung. Creează probleme. Închistează. Închide drumuri în loc să deschidă. E ca o lamentare continuă. Ca o pivniță.
Principala piedică a integrării este răspunsul celorlalți, al gazdelor. Care ar trebui să fie deschise, favorabile. Să ofere. Vorbim deopotrivă de latura umană a acestei abordări, a comunicării cu ceilalți, cât și de o investiție înțeleaptă, o valorificare. Lucru greu de făcut însă atunci când cei care alcătuiesc majoritatea sunt, până la urmă, la fel de izolați, umblă cu capul în pământ, au figuri triste și sunt preocupați de propriile probleme, nereușind să iasă din propriul cenușiu.
O societate matură, inteligentă găsește soluții prin care să le ofere oportunități tuturor membrilor săi. Atât copiilor superdotați, copiilor normali sau celor cu probleme, studenților, profesorilor, medicilor rezidenți, funcționarilor, muncitorilor, antreprenorilor, cât și celor ce provin din rândul minorităților, oricare ar fi acestea. Inclusiv celor care vin din alte țări, care lasă totul în urmă pentru a supraviețui.
Acești oameni au puține bucurii și numeroase nevoi. Au nevoie de un acoperiș deasupra capului, de haine, de mâncare. Lucruri de bază. Au nevoie de joburi. Au nevoie să meargă mai departe. Dar au nevoie, ca toată lumea, și de lucruri care țin de suflet. La fel de importante, chiar dacă nu poți să le atingi cu mâna. Au nevoia de a înțelege cât mai bine lumea în care au intrat și care le va fi patrie adoptivă de acum înainte. Au nevoie să se plimbe prin parcuri, să meargă la concerte, la film, la școală. Să citească. Să comunice. Să fie apreciați pentru ceea ce știu, pentru ceea ce fac.
De aceea vă spun: lăsați deoparte prejudecățile și oferiți! Și nu uitați să vă bucurați că sunteți acasă, că puteți vorbi în voie limba natală, că trăiți într-o țară stabilă, normală, oricât de dubioși, de inculți și de corupți vă sunt vremelnicii conducători. Fiți oameni. Le faceți bine atât celorlalți, cât și, implicit, vouă.
P.S.: Aproape 100 de refugiați din Siria, Sudan și Irak au venit sâmbătă la Muzeul Țăranului Român să vadă un film, „Amintiri din Epoca de Aur. Partea I”, proiectat în cadrul festivalului Les films de Cannes à Bucarest. A fost un fel de a spune că, printre numeroasele nevoi pe care le au oamenii care și-au părăsit casele, țara, pentru a supraviețui, se află și nevoia de cultură, de cunoaștere subtilă. Celor aproape 100 de refugiați li s-au alăturat alți 100 de bucureșteni, care au vrut să împărtășească experiența unui film împreună cu nou-veniții în țara noastră și să doneze pentru cauza refugiaților. A fost o experiență frumoasă, o demonstrație de civilizație și înțelepciune. De ospitalitate românească simplă, așa cum trebuie să fie.
