Cât de descoperit trebuie să ajungă un ofițer acoperit din presă ca să se recunoască în sfârșit că e? Dacă l-ați văzut pe Robert Turcescu acum vreo zece ani cu Hrebenciuc sau Elena Udrea, dându-le bile negre, și l-ați mai văzut recent, ca un cățeluș cu ea în studio sau ca un câine rău mușcând din Dacian Cioloș, un om perfect onorabil, că el era vânatul ordonat pe ziua aceea, mai aveți nevoie de livret, stat de plată, confesiune dostoievskiană? Chiar nu ați remarcat că eu nu mă mai duc la emisiunea lui? Oare de ce? Nu mai departe de săptămâna trecută îi citam numele în contextul operației de kompromat la adresa lui Klaus Johannis/GTZ/Germania, așa cum acum două săptămâni citam alte două nume. Mai am nume destule, că e destul să vezi ce fac, nu e nevoie de business card cu 007, dar nu mai e nevoie că e destul să vă uitați cum se pronunță ei pe cazul acesta și v-ați lămurit.
Ce se întâmplă în presa românească e, desigur, o dramă. Dar una românească, un „D’ale carnavalului“ în care curg amenințările cu vitriol, dar mulți nu se tem, că nu au la vedere fața, ci doar o mască. Să fim calmi: Robert Turcescu nu riscă nimic, vedeți aici (http://romaniacurata.ro/turcescu-risca-puscaria-pentru-ca-a-marturisit-ca-a-fost-ofiter-acoperit-sau-basescu-daca-deconspira-un-ofiter-acoperit-ce-spune-legea/), doar reputația, și nu știu cine mai vedea la el vreo urmă din jurnalistul care a fost altădată sau îi mai atribuia reputația defunctului. Unii oameni de la noi sunt așa de cinici că nu mai pot concepe nici la alții misticismul, dar la Robert e de conceput, el era prieten cu Dan Puric. Nimic nu e deci out of character, iar cei care se străduie să spună că totul e o făcătură au interesul să o facă, sunt complicii. De păcat sigur că e păcat, dar e păcat că a făcut-o, nu că a mărturisit, asta e bine! Înglodarea asta a presei a început de foarte mult timp, recuperarea controlului pierdut în anii '90: să nu uităm că prima judecată etică a Clubului Român de Presă a fost contra Ancăi Toader, care e azi cea care-i învață jurnalismul etic pe ziariștii BBC din toată lumea. Cei adunați acolo, Cristoiu, CTP, Horia Alexandrescu, chiar și unii care azi ar vrea să facă uitat că au fost (îi trec cu vederea), au vrut să împiedice crearea de către Anca, sprijinită de mine, a unor alte standarde și valori, a unei prese cu o dublă calitate, autonomă și obiectivă, că astea nu merg neapărat și întotdeauna împreună. Comunitatea redactorilor-șefi de presă din România era în majoritate controlată de servicii, vechi și noi, de la crearea Clubului Român de Presă, original al lor. Și în anul 1998, și apoi în anul 2004, și în anul 2006, kompromatele importante erau plănuite și agreate în grup închis, indiferent de patronat. Pentru acei ani am dovezi. Cum e azi deducem din faptul că presa e mult mai slabă economic, că presa cu finanțare transparentă a căzut sub zece la sută și, da, de asta mă interesez de Klaus Johannis, că am observat că se înțeleseseră contra lui. Pentru că prima sarcină și cea mai importantă a acestor oameni este controlul liderilor, să nu se ridice nici o autoritate nevalidată de ei. Dacă atacă ei în haită pe unul trebuie să fie pentru noi garanția de calitate.
Totul e despre putere și încercarea de a controla piața de putere, să nu se ridice nimeni neșantajabil. Viața publică e populată cu pseudoactori, care par uneori mari și tari, dar cine a avut ca mine ocazia să îi verifice în diferite momente știe că nu sunt autonomi, că la rigoare sfoara va fi trasă. Nu e ciudat că, deși avem campanie și ai zice că au de ce să se ocupe, de vreo câteva săptămâni curgeau atacurile contra grupului de oameni din jurul României Curate, Cătălin Tolontan, Moise Guran, Mihai Goțiu? Că doar ei nu candidează la nimic. Da, dar gruparea lor e periculoasă, gruparea lor îi pune pe gânduri, atâția oameni autonomi la un loc nu au mai văzut ăștia de mult, cine știe ce urmărim, ce planuri avem, unde o să întoarcem campania când le va fi lor lumea mai dragă etc… Ei cred că noi ne ținem de conspirații lucrative cam ca ei, nu că ne-am adunat că în deșertul ăsta e nevoie uneori să mai creezi un punct de reper. Și da, ai zice că au altele mai bune de făcut, dar cine a urmărit în ultimii ani a văzut că nimic nu e sub demnitatea lor, inclusiv crearea unui contra-SAR, ca să fie siguri că nu fac eu ce vreau cu cel original, că în 2004 a fost mare spaimă ce și cum poate face o organizație neguvernamentală condusă inspirat, repede s-a dat ordin de recuperare. Scriu despre un tânăr pe aici că e viitor lider? Imediat pe el, care poate fi compromis, bine, care nu, e cooptat – acum vreo doi ani un fost student de-al meu pentru care aveam toată afecțiunea și în care îmi puneam un pic de speranțe a trebuit să facă drum la SIE când ONG-ul lui nu mai avea resurse și, odată binecuvântarea luată, a fost reciclat pe Republica Moldova, iar de atunci e prosper. Cine crede că ONG-urile aplică la servicii în vreo țară civilizată ca să le fie aprobate granturile să își bage capul sub robinet. Dar la noi aproape că nu poți lucra în externe, nici ca oengist, dacă nu ai livret. Vă rog, numiți-mi dvs. un comentator de politică externă din România ale cărui venituri nu sunt suplimentate de SIE. Dacă ne străduim împreună, poate găsim vreo doi, mai mulți nu. Iar unii, cei care tronează în emisiuni, sunt colonei de-a dreptul, sau locotenent-colonei, pardon.
Care e rolul acestor oameni? Să controleze piața de opinie publică, să nu permită ridicarea unor lideri neșantajabili, să manipuleze la anumite subiecte-cheie, punând umărul la împiedicarea unor evoluții. Cum ajung să fie recrutați? Nevoia, șantajul, lipsa de resurse alternative, multă lume are puncte slabe; pe lângă faptul că românul e fomist, el mai e și ambițios, frustrat, orgolios, vrea lucruri pe care nu și le poate permite, credit pe care nu îl merită etc. Așa începe. După aceea faptul că ai dat cu subsemnatul devine cea mai bună unealtă de șantaj, e exact ca și cu Securitatea, o dată să faci păcatul și te au pentru totdeauna.
Hai să luăm rezultatele, la rând. Avem o opinie publică. Cine sunt stâlpii ei, cărora nu le mai ajung canalele, și cum comentează ei breșa creată? Ion Cristoiu: „Ofițerul acoperit nu merge la casieria unității pentru a primi bani, salariul împreună cu fluturașul, din simplul motiv că s-ar trăda față de casieră! … Robert Turcescu face un joc operativ. … în strânsă legătură cu mult discutata chestiune a ofițerului acoperit printre candidații la prezidențiale“. Cristian Tudor Popescu: „Și dacă e ofițer acoperit, ce? Simplul fapt că ești ofițer acoperit al unui serviciu de informații într-o țară democratică a UE constituie ceva rău? Că un delict nu constat în niciun caz“. Ondine Gherguț: „Acțiunea a fost pregătită din timp … de Gabriel Oprea, pe atunci fost ministru al Apărării, care l-a promovat pe Robert Turcescu la gradul de colonel, deşi un ofițer acoperit nu este înălțat în grad prin Monitorul Oficial. Cu alte cuvinte, PRIMUL care l-a deconspirat a fost GABRIEL OPREA! Robert a fost luat prin surprindere şi a negat vehement (conform regulamentului pe care trebuie să-l respecte un ofițer acoperit) că ar fi CERUT să fie colonel MApN! … În Occident mulți jurnalişti sunt ofițeri acoperiți pentru siguranța țării lor, iar Robert a fost ofițerul ARMATEI, nu al Poliției mafiote!“. Dan Tapalagă: „Contează prea puțin dacă Robert Turcescu execută un ordin pentru a se implica în jocul lui Băsescu sau dacă a cedat nervos, sub presiune sau șantaj, recunoscându-și dubla comandă în fața unei iminente deconspirări. Ambele variante mi se par la fel de grave. Nu-mi pasă nici dacă Turcescu blufează, în sensul că n-a fost în realitate ofițer acoperit“.
Nu e de râs. E de plâns. Ce i-a scos însă din minți pe toți în lunile astea, de se dau așa pe față? Prezidențialele, evident. Se termină o epocă. Băsescu, care era un mare manipulator al sistemului, pe care nu l-a creat el, pleacă. Pleacă di granda, adică după ce și-a sacrificat doi ofițeri acoperiți, reciclându-i, printre altele, prin poziții de prim rang, cum ar fi, de exemplu, șefia administrației prezidențiale sau conducerea Guvernului, iar acum strigă că un ofițer acoperit care nu e de-al lui încearcă să ajungă președinte. Păi, cum spun și comentatorii de mai sus, și ce? Doar acești informatori care au luptat cu agenturili externe prin studiouri TV sau în serviciul public cu eroism sunt patrioți, de ce să nu vină unul președinte? Dl Meleșcanu, numit de Băsescu la SIE, deși a fost diplomat înainte de 1989 și deci avea grad mare, e și el de părere că riscul e prea mare să vină vreun neavenit alegerile astea (sau să fie scos din cursă cine trebuie) și brusc lasă serviciul baltă și se înscrie pe față în cursă, sprijinit de Octav Cozmâncă și colonelul Dogaru (vedeți pe România Curată). Dl Meleșcanu fusese numit în scopul de a-l ambarasa pe Crin Antonescu, un om din afara sistemului, atacat feroce nu pentru lipsa lui de calități, ci mai ales pentru că nu era din sistem. Ascensiunea lui prezidențială, ca și cea a succesorului său, Klaus Johannis, sunt de neconceput.
Hai să încercăm să stabilim, cât se poate cu lucrurile oculte, care e amplitudinea fenomenului și cine trage, de fapt, sforile. Că poate să pară din ce am spus mai sus că e un centru unic de comandă etc. În ce privește amplitudinea, luați bugetul de salarii al serviciilor (mie mi l-a arătat un finanțist). Suma (care e publică) este disproporționată la numărul de angajați (și el public): diferența, enormă, este onorariul miilor de angajați secreți de pe teritoriul României, și care vedem că nu sunt plasați pe la vânzări armament sau nucleare, ori comunitatea islamică, ci prin presă, unde fac manipulări, nu muncă de informații, cheltuind bani care mai bine mergeau la spitale sau școli. Chiar să nu îți pui întrebarea de ce sunt mai mulți bani de salarii la servicii decât la Sănătate, iar asta după „reforma statului“ făcută de Băsescu și Boc? Și de ce despre asta nu se scrie aproape deloc? SRI, SIE, STS, SPP și serviciul de la Interne, al cărui nume nici nu-l mai știu de câte ori l-au schimbat, au, la o primă vedere, peste 15.000 de agenți secreți, o cifră destul de mare în timpurile în care armatele sunt profesioniste și se presupune că ne bazăm pe oameni puțini și ultraspecializați, nu pe ziariști recrutați din 1990 încoace. Ne rămâne să sperăm că partea de kompromat, adică de trafic de influență, e bașca, adică nu afectează partea de funcționalitate profesională, că suntem în NATO și Europol și dacă nu performam pe acolo auzeam. De fapt, performăm binișor, ca și în diplomație, unde, deși plin de clienți politici, tot există o structură profesionistă care se ține. Deci kompromatul e superstructura, pe care orice șef de serviciu, sprijinit de un președinte în sfârșit civil, dacă am avea norocul să alegem unul, o poate frumușel curăța, iar asta va ajuta serviciile în munca lor și ne va scoate din ziare ce am tot avut în utimul an, promovarea șefilor de servicii secrete ca potențiali candidați la președinție. La ce ajută, spre exemplu, existența organizației-fantomă a lui Cumpănașu (alt speriat care spune că mărturisirea lui Turcescu nu e autentică), prin care MAI își cerne o parte din fondurile europene, și cum ajută la performanța serviciilor crearea de pseudosocietate civilă de către agenți acoperiți și canalizarea fondurilor cvasipublice pe la ei? Nu m-o ajuta pe mine imaginația: dați-mi un exemplu. Așa cum Băsescu vorbea doar cu Turcescu, și Maior sau Meleșcanu dădeau interviuri doar la ai lor – destul să luăm lista și mai eliberăm niște oameni din sclavie, deși nu știu dacă or să ne mulțumească.
Întrebarea fundamentală după cea despre cum afectează organizarea asta informală performanța serviciilor (și e clar că nu în bine, pentru că manipularea opiniei publice și controlul liderilor nu fac parte din misiunea lor constituțională) este cine este principalul, care trage sforile, și cine agentul. Teoria Antenei 3 este că Băsescu. Teoria mea este mai subtilă. În decursul timpului, mai mulți președinți au venit cu ideea de a reforma serviciile și au cedat tentației irezistibile de a le folosi, tocmai pentru că sunt netransparente și dincolo de controlul democratic. Ca să le folosească mai bine, și-au angajat acolo propriii oameni, dar nu i-au putut, decât în rare ocazii, elimina pe cei recrutați de predecesori. Mulți dintre agenții de influență recrutați căutau o rentă publică, un salariu, o promisiune de avansare în slujba lor civilă (unde, ce să vezi, chiar se avansează mai repede pe calea asta, mai ales în presă, de asta sunt atâția redactori-șefi de care nu a auzit nimeni). În interiorul agențiilor există antreprenori-șefi, nu neapărat șefii, care urmăresc anumite interese, unele ale agenției, altele ale clasei spionilor, altele personale. Ei negociază cu oamenii politici, fie îi șantajează, fie sunt șantajați, și își pun agenții la lucru, pentru discreditarea ori ajutarea politicienilor sau oamenilor de afaceri, după caz. Principalul și agentul nu sunt deci mereu aceiași, nici centrul de comandă unic, Băsescu a fost pur și simplu pocheristul-șef, unul mai talentat ca alții să joace cărți cu sistemul, pe care l-a încălecat decisiv după ce sistemul a vrut să-l doboare, făcându-l scăpat pe Omar Hayssam. Dar calea de a schimba sistemul, nu doar de a-l folosi, nu a găsit-o, sau nu a căutat-o. Și acum, când controlul lui slăbește, când la comenzile lui apar contrareacții, vedem diverși alți antreprenori cum se ridică.
Marele absent este însă Parlamentul, ceea ce arată natura superficială a democrației noastre. Parlamentul ar putea lua bugetele, ar putea cere listele, ar putea revizita legile evident proaste care permit acestui germene ocult să cangreneze politica și opinia publică. Dar, având în vedere cum a fost filtrată ani de zile avansarea politicienilor, câți civili reali, câți oameni autonomi sunt în Comisia de supraveghere a serviciilor secrete? Vă las cu întrebarea asta, la care previzibilul răspuns îl veți avea văzând cum gestionează scandalul ofițerilor acoperiți în săptămânile ce vin membrii acestor comisii parlamentare.
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.
