Japonia în martie 2011, Norvegia în iulie 2011: orice comparaţie între nebunia naturii şi pura nebunie a omului din Norvegia ar putea suna artificial. Dar, confruntate fiecare cu tragedia sa, Japonia şi Norvegia şi-au arătat o combinaţie similară de virtuţi şi defecte.
În ambele ţări, societatea civilă a reacţionat de o manieră remarcabilă, cu sentimente de unitate, demnitate şi coeziune naţională reafirmată. Dar, în timp ce în ambele ţări cetăţenii au devenit mai siguri pe ei înşişi şi pe valorile lor fundamentale, performanţa autorităţilor din domeniul siguranţei a lăsat în mod evident de dorit. De aceea, japonezii şi norvegienii ar putea deveni mai critici – pe drept cuvânt – faţă de birocraţia din ţările lor. Laudă oamenilor, care au trebuit să suplinească prin propria ingeniozitate capacitatea organizaţională a celor care răspundeau de protecţia lor.
Desigur, comparaţia ar trebui să se oprească aici. Fukushima va rămâne pentru totdeauna un simbol al unicităţii energiei nucleare: cât timp funcţionează, e mai ieftină şi mai curată decât majoritatea alternativelor. Dar, altfel decât în cazul altor surse de energie, când ceva se întâmplă, consecinţele sunt catastrofale.
Lecţia tragediei din Norvegia este, în schimb, alta: cuvintele pot ucide, iar ideologia de extremă dreaptă (poate în combinaţie cu dependenţa de jocuri video violente) poate avea consecinţe teribile. Să ne imaginăm atunci ce s-ar putea întâmpla dacă un nebun îndoctrinat cu o ideologie absolutistă ar controla o armă nucleară.
Am fost în Norvegia acum mai puţin de un an şi m-am întors în Franţa cu confirmarea admiraţiei mele pentru modelul „luminilor nordului”, în special pentru varianta sa norvegiană. Ţara mi-a dat impresia că e atât de civilizată, încât am fost pe deplin convins că într-o lume postoccidentală Occidentul ar avea multe de învăţat de la ţările scandinave.
Ceea ce face modelul nordic atât de atrăgător este exerciţiul modest şi cinstit al puterii guvernamentale; quasi-egalitatea dintre femei şi bărbaţi; nivelul scăzut de inegalitate a veniturilor; tratamentul relativ uman al imigranţilor. Cum aş fi putut bănui că acest ultim punct va alimenta ura psihopată a unui tânăr norvegian?
Psihopaţi pot apărea oriunde – chiar şi în cele mai civilizate societăţi. De fapt, combinaţia dintre accesul liber la arme de foc într-o ţară ca SUA şi lipsa unei „culturi a securităţii” într-una ca Norvegia ar putea servi ca încurajare pentru ucigaşii devianţi. Cu cât mai civilizată şi fericită e o ţară, cu atât mai extrem se pot manifesta devianţii ei marginalizaţi. Chiar dacă partidele extremiste nu sunt la fel de extremiste şi în comportamentul lor, capacitatea lor de a-şi dirija şi ţine în frâu cei mai extremişti suporteri e oarecum limitată.
Din acest punct de vedere, un mediu politic moderat e, concomitent, un avantaj şi o sursă de vulnerabilitate. Unii se pot plictisi de moarte într-o ţară fericită şi prosperă. Tocmai pentru că nimic nu-i ameninţă din interior sau din exterior, ei îşi inventează obsesiv demoni imaginari.
O viaţă fericită merge în general mână-n mână cu o cultură relaxată a securităţii. Mi-aduc aminte de prima mea vizită la Oslo, din primii ani ’90, împreună cu copiii mei, încă mici la vremea respectivă. Eram fericit să mă plimb cu ei chiar prin faţa Palatului regal. Faptul că-l puteai uneori surprinde pe rege, cărându-şi singur schiurile la metrou, la fel ca oricare cetăţean, era pentru mine o sursă de admiraţie.
Francezii nici măcar nu se pot plimba pe trotuarul din faţa Palatului Elysée, sediul preşedinţiei Franţei. Trebuie să traverseze pe partea cealaltă a străzii. Deseori se plâng de prezenţa excesivă a poliţiei în ţara lor democratică, dar atât de controlată. Pompa şi gloria care înconjoară exerciţiul puterii în Franţa nu are nimic în comun cu simplitatea rustică a unui „popor mic, dar mândru”, cum se exprima prim-ministrul norvegian după tragedie. Dar, în urma acestei tragedii norvegiene, multor francezi le place, pe drept cuvânt ori nu, ideea că în Franţa nu ar fi fost posibilă o reuniune a sute de oameni tineri fără prezenţa liniştitoare a unor poliţişti bine înamaţi.
Dar apărarea valorilor norvegiene – libertatea, egalitatea, diversitatea, respectul pentru celălalt – e perfect compatibilă cu dezideratul de mai multă siguranţă. Societăţile deschise, în special când vor să intre în competiţie cu ţări nedemocratice, trebuie să fie mai musculoase: deschiderea implică forţă.
Tragedia de la Oslo coincide în plus şi cu ascensiunea populismului demagogic în întregul Occident, de la mişcarea Tea Party din SUA la partidele de extremă dreaptă de peste tot în Europa. Aşa cum am arătat în cartea mea The Geopolitics of Emotion (tradusă în norvegiană), populismul este produsul direct al unei culturi a fricii. Ar fi facil să legăm tragedia din Norvegia doar de ascensiunea forţelor politice de extremă dreaptă de acolo, dar ar fi naiv să excludem orice legătură dintre cele două fenomene. Ştim prea bine ce orori generează combinaţia de frică, ură şi dezumanizare.
Dominique Moisi este autorul cărţii „The Geopolitics of Emotion”. Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org Podcast (în limba engleză): http://media.blubrry.com/ps/media.libsyn.com/media/ps/moisi66.mp3
