Telenovela din educaţia noastră continuă exploziv, producând atât de mult fum că nu se mai înţelege nimic. Ce nu merge în sistemul nostru de educaţie? Avem două probleme mari. La nivel universitar şi de cercetare, avem prea puţini oameni performanţi: oricine e capabil să publice la nivel internaţional pleacă, o dramă într-o ţară a cărei relansare economică nu va fi niciodată substanţială dacă nu se însoţeşte de o creştere a creativităţii tehnologice şi care se află în topul brain-drain-ului planetar. A doua problemă este la fel de serioasă: educaţia noastră pare decuplată de necesităţile economiei şi societăţii noastre: absolvenţii noştri de franceză se reciclează ca romancieri-şoferi de taxi în Elveţia, iar în Bucureşti nu găseşti de la specialişti în IT la chelneri de calitate. Astea sunt problemele care trebuie rezolvate de o strategie naţională în domeniul educaţiei.
Strategia Comisiei prezidenţiale nu le-a vizat direct, ci a preferat să se lupte cu educaţia în mod izolat faţă de restul societăţii şi să atace organizarea învăţământului, fetişul tuturor reformatorilor. Deşi avem dovezi substanţiale (o lucrare foarte citată a lui Timothy Frye) că ţările postcomuniste care au avansat cel mai mult sunt cele care au avut politicile publice cele mai puţin schimbătoare. Contează mai puţin cum e bacalaureatul, ce e cu adevărat dăunător e continua îmbunătăţire la care e supus. Problemele de fond sunt foarte greu de rezolvat, desigur: şi nu vor fi rezolvate niciodată dacă nu le formulăm bine şi nu vedem cine sunt cei care au informaţia relevantă pentru a contribui la o soluţie (de exemplu, firme de resurse umane, oameni de afaceri, experţi în piaţa muncii etc.) înainte de a produce enorme pachete legislative, inevitabil, din cauza volumului, cu greşeli şi incoerenţe interne. Nici oamenii din sistem nu sunt aliaţi ai reformei, pentru că sunt, pur şi simplu, prea puţini oameni performanţi în sistem, care rareori formează o masă critică. Se coalizează doar când vine vorba de bani.
Mobilizarea contra pachetului de legi e pe alocuri caragialescă; dar nici pachetul, dincolo de bazele financiare mai clare, pentru învăţământul preuniversitar nu pare să ştie clar ce probleme vrea să rezolve. Să lichidăm universităţile proaste de la guvern? Măi, fraţi de dreapta! Dacă există piaţă pentru universităţi proaste şi diplome de doi bani, nu o să reuşim noi prin lege să le închidem, aţi văzut cu „Spiru Haret”. Să facem universităţile mai bogate, dar nu pe banii noştri? Păi, de ce trebuie să schimbăm sistemul de alegeri, că şi la ora asta sunt universităţi superprospere, vezi Iaşiul sau ASE Bucureşti, de ce nu pot face şi alţii ce au făcut rectorii buni manageri de la aceste universităţi? Să lichidăm clicile universitare? De acord, dar cum? Dând o lege prin care, dacă peste un an vine înapoi Cati sau, mai rău, alde Maior, sau Mihai Ungheanu, au dreptul să ne confirme şi să ne destituie tot personalul de conducere din universităţi? Unde aţi mai auzit voi de una ca asta? În Danemarca nu ministerul poate destitui rectorii, ci o comisie independentă, care vă asigur că acolo e şi independentă, şi academic valabilă.
La noi, dacă iei ARACIS, consiliul care trebuie să dea certificate de calitate, îl vei găsi plin de oameni care nu au nici o calitate, nu au publicat niciodată internaţional şi vin din universităţi de zero sau o stea, dar vor fi acolo etern, că au avut grijă să se înscrie în partidele de la putere. Dacă suntem nişte reformatori aşa de tari, hai să ne încercăm întâi aici puterile: dacă nu poţi face să meargă cum trebuie instituţia care acreditează calitatea, să te lupţi direct cu universităţile e şi mai greu, şi mai inutil. În finalul Raportului CUC, recomandam un control tare pe orizontală, adică de auditori. În loc de asta, propunerea este a unui control pe verticală. Sigur că există situaţii jenante, cum a fost cazul Burlui la Iaşi sau cazul Maghiar la Oradea. Cum s-a rezolvat problema responsabilizării universităţilor în alte ţări? Încredinţând partea de responsabilizare unei comunităţi mai largi, în fond, ceea ce proiectul sugerează, cam excesiv, pentru şcoli. Aşa cum la şcoli pui părinţii, şi la universităţi poţi aduce reprezentanţi ai comunităţii ca trustees şi poţi sparge cercul găştilor. Şi, desigur, ministerul să aibă capacitate de control şi sancţiune, dar nu să intervină în numiri.
Universităţile vor evolua prin concurenţă. Aici sunt de acord să le condiţionăm banii de performanţă. Sunt destule idei bune în proiect, dar unele sunt excesive (toată partea de conducere, şi la universităţi, şi la şcoli, e inacceptabilă; când ştii cât e de dificilă acţiunea colectivă la români, să le dai părinţilor o pondere aşa de mare în conducerea şcolii e o greşeală), iar altele fac paşi înapoi faţă de reformele lui Miclea. Iarăşi avem conducători de doctorat desemnaţi de comisii de la minister? De ce nu sunt toţi profesorii conducători de doctorat? Au copiii programe încărcate? Se poate, dar e sigur că se ţin de ele şi din cauza asta au teste Pisa proaste şi deci soluţia e să înveţe mai puţin? Iarăşi scoatem pe toată lumea la pensie, minus excepţiile? Mai bine nu mai scoatem pe nimeni!
Eu nu mă consider un specialist în educaţie. Am o singură lucrare ISI pe tema asta, şi aceea în curs de apariţie. Dar cum totalul pe ţară s-ar putea să fie sub trei, nici capitalul experţilor care propun asemenea soluţii nu pare prea mare. Şi experienţa lor într-un sistem occidental pare să fie foarte mică. Fără să vreau, fiind profesor într-o universitate occidentală şi adesea profesor vizitator la alte universităţi, am fost în comisii de desemnat decani, am recrutat alţi colegi şi am dat concursuri pe piaţa liberă. Ca atare, observ că soluţiile controversate din pachetul de legi nu provin din practica ţărilor occidentale, ci, eventual, din proiecte de reformă din alte ţări (de exemplu Franţa), controversate şi acolo. Eu sunt convinsă că intenţiile sunt bune, dar nu mi se pare deloc că suntem gata să aruncăm legea asta, în două săptămâni, la aprobare.
Gafa şefului statului, cu cele 40% diagnostice greşite din vina învăţământului medical de la noi (pentru care şi-a cerut scuze), ca şi aceea cu cele cinci sute de universităţi din topul Shanghai care ar avea un sistem de conducere corporatist, precum cel introdus de noul proiect de lege (aştept şi aici scuzele, dar mai durează până află unde au greşit), sunt ilustrative pentru stilul heirupist. Nu prea ştim bine despre ce vorbim, dar suntem hotărâţi la maximum. În universităţi creşte isteria, folosită de antireformişti, dar nici reformiştii nu par capabili să separe grâul de neghină din propriile propuneri. Mă întreb dacă mai rentabil decât să dai atâtea legi nu era să facem o universitate excelentă, de limbă engleză, la Bucureşti, ca să existe măcar proba că putem, şi câteva şcoli care să piloteze o programă aşa cum o visează reformatorii. Ca om de ştiinţă, cred în experimente, dar nu pe întregul sistem.
Sunt destule idei bune în proiect, dar unele sunt excesive.
