Azi e rândul televiziunii publice. S-au dat Fondul Proprietatea, Filarmonica, energia, până şi sălile de sport. Televiziunea publică nu poate fi o excepţie de la regula generală a clientelismului politic. Dacă s-a ajuns aşa de târziu cu alocarea ei este doar pentru că dintr-o instituţie care făcea regi a ajuns o cenuşăreasă în noul peisaj al presei noastre, de dat mai la urmă şi la unii care nu pot ridica pretenţii prea mari: cu sub şapte la sută cotă de piaţă, TVR este marea perdantă a mediei publice din noile ţări membre. Peste tot încercările de a politiza televiziunea publică şi liberalizarea pieţei media s-au conjugat în sugrumarea audienţei canalelor publice, dar cu 7% la finele anului 2008 suntem performeri negativi absoluţi, e jumătate din cât au reuşit să păstreze bulgarii, lituanienii sau ungurii, un sfert din cât are televiziunea cehă şi nimic pe lângă cele 44% păstrate de televiziunea poloneză, deşi numărul de canale private concurente e comparabil. Căderea e dramatică din 2006 încoace, audienţa căzând la sub un sfert sub mandatul lui Alexandru Sassu.
Merită salvată televiziunea publică? Răspunsul este pozitiv. În marasmul presei de peste tot, în neîncrederea generală în politică şi lipsa de participare din ce în ce mai scăzută, toate studiile internaţionale arată că presa scrisă şi televiziunile publice nepolitizate (sau mai puţin politizate) sunt singurele care merită salvate. Oamenii care citesc ştiri în ziare de calitate şi urmăresc un canal ca BBC sunt cei mai democraţi, mai educaţi politic, cu alte cuvinte, cei mai buni cetăţeni. O democraţie poate trăi fără reality show-uri, fără tabloide şi fără talk-show-uri, dar nu poate trăi fără informaţie de calitate, fără o presă de discernământ.
A face din TVR din nou un organ de informare şi educaţie de calitate e însă foarte greu. Mai ales că partidele sunt întotdeauna pregătite să dea ce au mai rău, nu ce au mai bun pentru Consiliul de Administraţie: liberalii în 2005 l-au pus pe Tudor Barbu, omul care proslăvea minerii în 1990. Propunerile pentru o nouă lege nu ar schimba mai nimic: reprezentanţii societăţii civile s-ar alege tot politic, cum s-a întâmplat şi cu cei din CSM şi alte locuri. Straturile de politizare şi corupţie
şi-au lăsat amprenta asupra TVR. Salariaţii au ales-o pe faţă pe Dona Tudor, promotoare în România a lui Radovan Karadzici, un criminal de război, sau pe Sorin Burtea, omul cu pistolul, să-i reprezinte în Consiliu. Voinţa politică se poate manifesta prin numiri de oameni decenţi şi care să nu se considere simpli reprezentanţi ai interesului de partid, nu e nevoie să schimbăm legi. În loc să scoatem locurile la vânzare sau la cerşeală, hai să punem umărul să facem un Consiliu de calitate! Ar fi PDL sau instituţiile puterii prost reprezentate de oameni precum Cătălin Tolontan, Robert Turcescu, Ioana Lupea, Rodica Palade, Mircea Marian (ca să nu dau nume de la România liberă), care ar fi chiar o garanţie de obiectivitate? Ar fi liberalii prost reprezentaţi de cineva ca Adrian Cioroianu?
Sau PSD de recruţii din lumea culturală ai lui Mircea Geoană, Florin Chilian sau Maia Morgenstern? Cu o asemenea trupă am putea avea, în sfârşit, un Consiliu de garanţi, că acesta e rolul lui, managementul îl fac managerii, atribuţia principală a Consiliului este să garanteze imparţialitatea. Aşa cum a unor ziarişti precum Culcer sau ce a mai rămas din cei care în 2004 s-au ţinut tari contra lui Adrian Năstase în redacţia de ştiri ar fi să readucă obiectivitatea şi să recapete audienţa. Fără audienţă, abonamentul e, practic, nelegitim: plătim ceva la care nu ne uităm. Şi nu spuneţi că vă lipsiţi de TVR: forumurile sunt pline de luni de zile de lamentări cu privire la posturile private. Tot aşa cum cetăţenia de calitate e asociată cu presa scrisă, consumul de televiziune comercială e o caracteristică a dependenţei şi lipsei de participare. Apogeul l-am găsit într-o descriere literară, „Zăpada lui Orhan Pamuk”: la ora telenovelei favorite şi teroriştii, şi poliţia din oraşul provincial turcesc lasă totul baltă ca să urmărească şi totul e paralizat pe durata ei. Asta nu înseamnă că nu pot exista emisiuni de interes public şi pe canale private (şi care ar trebui să fie subvenţionate prin granturi de la stat), cum ar fi emisiunea de carte a lui D.C. Mihăilescu pe Pro TV.
Se poate obiecta, pe bună dreptate, că, aşa cum televiziunea publică a abdicat de la misiunea ei, pierzându-şi în mod justificat audienţa, şi presa scrisă suferă din cauză că şi-a abandonat rolul şi a pierdut din diferenţa ei pozitivă faţă de restul mediei. Ce avea caracteristic presa de bună calitate era calitatea editării informaţiei şi autoritatea judecăţilor, instrumente ale promovării participării luminate, o caracteristică a democraţiei. Această abordare tradiţional iluministă, că presa există ca să facă din oameni cetăţeni, care i-a inspirat pe cei care au creat BBC, necesită însă o elită luminată de editori similari unor profesori de universitate. Această elită s-a subţiat, dacă nu s-a dus de tot la noi, şi presa scrisă e adesea la fel de puţin verificată şi editată ca şi blogurile, care ar trebui să fie o alternativă doar la piaţa de opinii şi în situaţii de cenzură. Poate că modelul paternalist s-a dus fără întoarcere şi azi toată lumea se exprimă, că ştie să o facă sau nu: dar nimeni nu are de ce să dea bani pe aşa ceva. În plus, în societatea noastră nevoia de presă ca şcoală cetăţeanească, aşa cum o vedea Iorga, mi se pare încă enormă: vorba aceea, şi demnitarii noştri când nu se controlează scapă o bulă rasistă pe zi.
De unde să-i iei însă pe învăţătorii devotaţi ai acestei populaţii? Mulţi dintre editorii presei scrise de azi nu au mai mult discernământ sau educaţie decât cei din televiziuni. Legea propusă de Iulian Urban de la PDL ca ziariştii să-şi declare conflictele de interese ar deveni redundantă dacă am avea o presă profesionistă, pentru că e rolul editorului să verifice credibilitatea celor invitaţi şi să nu confunde autoritatea cu nonautoritatea, pe Neagu Djuvara cu Bogdan Teodorescu. Ce nevoie avem să îşi declare Roşca Stănescu interesele? Producătorii le ştiu, dar tot îl invită, pentru că nu sunt nişte ziarişti profesionişti, ci nişte argaţi ai unor interese private. Eu aş scrie pe burtieră de fiecare dată la unii: „informator dovedit” sau „informator în curs de dovedire”, sau „are dosar la DNA”! De altfel, nu ai de ce să inviţi oameni fără credibilitate, şi credibilitatea provine din biografia oamenilor. Azi ignoranţa e aşa de mare, că unii propun să facem talk-show-uri cu securişti şi disidenţi şi să lăsăm publicul să decidă singur cine e mai tare. Sau cu oportunişti şi intransigenţi, hai să vedem cine dă mai bine pe sticlă. Când, de fapt, e integral treaba editorului să ştie cine este cine şi să construiască autoritatea vocilor publice.
Cu certitudine, presa de calitate merită salvată. Te întrebi însă la noi de unde să o iei ca să o salvezi.
