Românii admonestaţi ani de-a rândul de UE pentru a nu fi redus suficient rolul statului în economia ţării vor fi, probabil, surprinşi să afle despre noul credo instaurat în Marea Britanie. Aici, Gordon Brown a afirmat deunăzi că in-vestiţiile statului în economie sunt de-acum indispensabile, date fiind actualele condiţii globale care au condus la scăderea încrederii generale în soluţiile oferite de piaţa liberă. Afirmaţia premierului a coincis cu debutul campaniei electorale, care se anunţă pe cât de crân-cenă, pe atât de crucială pentru laburiştii lui Brown, creditaţi cu puţine şanse de victorie.
Indiscutabil, amprenta lăsată de Partidul Laburist asupra Marii Britanii este una puternică. Ponderea statului a crescut enorm, milioane de oameni ajungând să depindă de el din cauza unui noian de legi ce reglementează atât conduita individului, cât şi a fir-me-lor. În prezent, Marea Britanie dispune de mai puţini ingineri decât de inspectori de stat, ale căror reglementări se do-vedesc nu o dată atât de meschine, încât i-ar frapa până şi pe colegii români.
Pentru stânga britanică, principiul dominant a fost mereu paternalismul, nu marxismul. Sintetizat, mesajul tradiţional transmis electoratului suna cam aşa: „Staţi liniştiţi, aveţi încredere în stat, iar acesta vă va purta de grijă”. Laburiştii s-au demonstrat, de-a lungul vremii, extrem de suspicioşi la adresa muncitorilor cu ambiţii ce ţinteau dincolo de clasa lor socială. Au preferat să nu investească în calitatea sistemului educaţional, deşi numărul muncitorilor scădea dramatic, în condiţiile reducerii constante a locurilor de muncă. Din 1997, doar 3 sectoare economice au mai înregistrat creşteri: serviciile financiare, construcţiile şi serviciile publice. Industria, în schimb, a recurs la mai multe disponibilizări sub guvernarea Brown sau, anterior, Blair decât sub oricare dintre guvernele conservatoare.
O parte considerabilă a electoratului „muncitor” se află, în prezent, în plină revoltă deschisă faţă de guvernanţii laburişti. Partidul este perceput drept unul cu „realizări” ce se rezumă la taxe mari, o rată a criminalităţii aflată în continuă creştere, o „subclasă” dependentă de ajutoarele sociale şi o serie de fracturi sociale profunde, survenite într-o societate odinioară caracterizată de cote înalte de altruism şi încredere. Nemulţumirea oamenilor este cu atât mai mare cu cât se dumiresc că principalii beneficiari ai guvernării laburiste au fost, preponderent, speculanţii şi carieriştii, îmbogăţiţi de pe urma afacerilor pro-fitabile făcute cu statul.
În calitate de ministru al Finanţelor, Gordon Brown a refuzat, timp de peste un deceniu, regularizarea temeinică a sectorului financiar, iar această decizie a contribuit substanţial la declinul economic din ultimii doi ani. S-a numărat, indubitabil, printre arhitecţii-şefi ai unei ere a iresponsabilităţii, pe care în 2005 încă o cataloga drept „de aur”. Astăzi se scuză spunând că a acţionat cu bună-credinţă, fiind înşelat de şleahta bancherilor cupizi care îl asiguraseră că vor acţiona cu maximă prudenţă şi responsabilitate.
În opinia laburiştilor, crearea şi acumularea de averi private au devenit cât se poate de legitime atât timp cât contribuie şi la îmbogăţirea statului, permiţându-i din ce în ce mai multe intervenţii în rândurile societăţii, nota, recent, analista Janet Daley. Şcolile particulare, bunăoară, favorizate atât de familiile mai ambiţioase de muncitori, cât şi de reprezentanţii clasei de mijloc, sunt taxate şi penalizate pe zi ce trece mai mult. Gordon Brown, fiul
unui pastor protestant, a agreat, de altfel, şi secularizarea agresivă urmărită de o serie dintre miniştrii săi în plan social, drept care creştinismul a ajuns de-a dreptul marginalizat în viaţa britanicilor. Promovarea politicilor multiculturale a condus la o substituţie treptată a valorilor odinioară considerate definitorii pentru civilizaţia şi cultura britanică cu altele – unele care resping ideea unei istorii comune şi crezul într-un sistem de justiţie bazat pe drepturi şi libertăţi, dar şi pe responsabilităţi, inclusiv cea privind stăpânirea limbii engleze de către toţi locuitorii ţării.
Brown a tolerat o serie de atacuri murdare la adresa adversarilor săi – fie ei colegi de partid, fie din afara partidului. Este un personaj însingurat, deseori timid şi şovăielnic, care a avut nu o dată nevoie de luni bune pentru a putea lua o decizie importantă. Când greşeşte, are prostul obicei de a arunca vina pe colegi. Acestora le datorează însă şi supravieţuirea politică, dat fiind că, în pofida tentativelor de a-l demite, a rămas, până la urmă, în fruntea partidului deoarece laburiştii nu au putut cădea de acord asupra persoanei care ar fi trebuit să-i succeadă.
Marea Britanie se confruntă, zilele acestea, cu un grad neobişnuit de incertitudine politică. Pe de o parte, extrema dreaptă are şanse bune să intre în Parlament după 6 mai, data alegerilor le-gislative. Pe de alta, sondajele continuă să indice o luptă politică extrem de strânsă între principalele partide din Regat. Este foarte posibil ca nici una dintre cele două mari formaţiuni politice să nu obţină majoritatea parlamentară – circumstanţă care va conduce, probabil, la destabilizarea pieţelor financiare. Anul trecut, deficitul bugetar al Marii Britanii a atins 12% – cel mai mare de la al doilea război mondial şi complet neobişnuit pentru o ţară dezvoltată aflată în timp de pace. Un nou tur de scrutin la toamnă pare aproape inevitabil, în condiţiile scepticismului general cu privire la capacitatea conservatorilor şi a liderului lor, încă netestat, de a duce ţara într-o direcţie mai bună.
Tom Gallagher este profesor
la Universitatea Bradford din Marea Britanie
