Summitul NATO de la Bucuresti ramane, neindoielnic, marcat de insuccesul SUA inregistrat la capitolul persuasiunii partenerilor aliati in privinta unui Membership Action Plan acordat Ucrainei si Georgiei, Germania fiind principalul oponent al demersului. Nicicand in decursul celor 59 de ani de la infiintarea NATO Berlinul nu s-a dovedit atat de transant, indiferent de natura subiectelor abordate in decursul anilor in cadrul Aliantei. Germania este, in prezent, unica tara vest-europeana care mai dispune de o proprie – si notabila – baza de productie, multe din produsele industriale "made in Germany" fiind destinate pietei rusesti. Relatiile economice ar avea, evident, de suferit in cazul unui reviriment marcant al antagonismului Est-Vest.
Desi aparitia neutralismului german merita urmarita atent pe viitor, consider ca de data aceasta argumentele Berlinului au fost mai temeinice decat cele ale americanilor. Ucraina ar fi reprezentat o aditie incerta data fiind politica Kievului, extrem de polarizata intre reformatorii occidentali si interesele proruse. Cat priveste Georgia, aceasta este, ce-i drept, condusa de un guvern prooccidental determinat a promova eficientizarea statului si a rezista – deocamdata cu succes – presiunilor economice rusesti, dar Tbilisi are sanse reduse in privinta controlarii teritoriilor separatiste. In cazul in care NATO si-ar extinde oferta garantiilor de securitate asupra Georgiei, iar Moscova ar decide inarmarea pe fata a separatistilor abhazi si osetieni, probabilitatea unei confruntari intre Rusia si Occident nu ar mai putea fi exclusa.
Pentru George W. Bush era, fireste, de preferat sa poata evoca, in cadrul memoriilor sale, altfel de decizii adoptate cu ocazia acestui summit, sa poata evidentia o semnificatie aparte a celor trei zile petrecute in palatul de marmura al lui Ceausescu, dar succesorul sau s-ar fi trezit cu un potir otravit sub nas, in timp ce Alianta s-ar vedea confruntata cu perspectiva unei slabiciuni impermisibile datorate unui membru instabil.
Daca SUA examinau detaliat evolutia Romaniei de la aderarea tarii la NATO – in 2004 – incoace, ar fi gasit suficiente si serioase motive de reflectie asupra intelepciunii unei extinderi grabnice in alte teritorii inexplorate. Rolul Romaniei in cadrul NATO a fost sacrificat intru totul razboaielor politice de acasa; in plus, decizia premierului din 2006 de a retrage inopinat trupele romanesti din Irak, fara nici o consultare prealabila a partenerilor din cadrul coalitiei internationale, va fi ridicat, in mod cert, destule semne de intrebare asupra seriozitatii Romaniei si in cadrul Aliantei. Mircea Geoana a uitat, pesemne, sa-i explice lui Tariceanu ponderea factorului lealitatii si respectarii obligatiilor asumate in cadrul negocierilor de aderare la Alianta – purtate, atunci, chiar de domnia sa in calitate de sef al diplomatiei romane. Ma rog, slaba sa memorie nu mai mira pe nimeni – destule surse diplomatice familiare cu cele petrecute dincolo de lumina reflectoarelor sustin ca PSD incepuse sa se dezica de angajamentele asumate intr-un timp record, cand cerneala abia se usca pe tratatul semnat.
Ca atare, gestul lui Geoana de a proclama in toiul summitului "esecul rasunator" al SUA si al "apropiatilor Americii", recte si al Romaniei, nu va fi surprins in cine stie ce masura membrii delegatiei de la Washington. Absenta unui devotament real fata de obiectivele fundamentale ale Occidentului democratic au fost si raman evidente – in pofida tentativelor sale ocazionale de a demonstra contrariul, cum ar fi prin relansarea filialei Aspen de la Bucuresti. Atunci cand drumul lui Geoana si cel al PSD se vor desparti, intr-un final, pare mult mai probabil ca viitorul sau sa rezide in consiliul de conducere al vreunui concern energetic rusesc decat in fruntea unei corporatii transatlantice. Fitecum, atitudinea sa oportunista fata de NATO ar fi devenit si mai limpede daca PSD reusea, in 2004, sa se mentina la putere, iar domnia sa era uns premier.
Atat timp cat Occidentul are de-a face preponderent cu astfel de parteneri cameleonici, ramane indrituit la maxima circumspectie in ceea ce priveste extinderea sistemului sau de securitate. Lectia oferita de Romania atesta, deocamdata, ca statutul de membru al Aliantei trebuie acordat doar atunci cand o tara demonstreaza ca a trecut, cu succes, prin seria reformelor indispensabile si dispune, intre timp, de o varietate de oferte politice existente nu doar in imaginatia fertila a unor personaje duplicitare precum Mircea Geoana.