Sunt circa trei decenii de cand, intrigat de una dintre enigmele istoriei romanesti si ajutat de pregatirea mea de specialitate, ma tot straduiesc sa dau de firele care pot reconstitui, din aproape in aproape, istoria stigmatului care ii insoteste pe romani in reprezentarile altora. Izvoarele mai indepartate ale chestiunii trimit la un tipar bizantin, pastrat intr-o versiune faimoasa din sec. al XI-lea, transmis apoi ungurilor si polonezilor, ajuns pana si la bulgari, iar de acolo, prin emisarii catolici si savantii primei modernitati, cea timpurie, mai aproape de vremurile noastre. Datorita acestor circumstante, am urmarit recentele evolutii din campul relatiilor italo-romane cu o curiozitate stiintifica, interesat mai degraba de fondul aluvionar pe care resentimentele, furia populara, manipularile politice si exagerarile presei l-au putut scoate la iveala departe de Dunare si Carpati, tocmai in Peninsula Italica.
Termenii in care se discuta astazi in spatiul public italian despre romani sunt foarte asemanatori cu cei evocati de B.P. Hasdeu intr-un articol, la 1868, cand savantul consemna ca "…Dupa marturia istoricilor maghiari si sasi, toti romanii, toti fara deosebire, mic si mare, sunt furi a§ hotia, ucigasi si incendiatori, si nu trebuie sa ne miram de a auzi o asemenea sentinta din gura unor straini, inamici secolari ai nationalitatii noastre, de vreme ce mai tot in acest fel ne depingeau a§ pictaua pe noi pana mai alaltaieri chiar boierii nostri romanesti, zicand, de exemplu, in petitiunile si memorandele lor catra puterile Europei: «a…a Asupra taranilor romani, nici sfaturile, nici exemplele cele mai doveditoare (concluante) n-au putere. Ca sa le faca cineva bine trebuie ca binele sa-i vie din porunca guvernului, s-atunci chiar se-mpotriveste la acel ordin, de cate ori nu este insotit de amenintari executive foarte persistinte»".
Autorul adauga: "Daca ar fi asa, atunci ar trebui indata sa aruncam jos condeiul, incrucisand manele pe piept, cu desperata impasibilitate a unui fachir indian si sa asteptam apoi cu apatie, din moment in moment, fatala pieire a gintei romane, caci un popor compus din furi, din ucigasi, din incendiatori, din nerozi si din sireti nu poate sa traiasca, nu poate sa existe, fiind o pura negatiune".
Cred si eu, ca si Hasdeu, ca ilegalitatea, faptele reprobabile, violul si crima nu au etnie si nu vorbesc o anumita limba. Tot asa, si justitia – sau opusul ei, injustitia – nu sunt monopolul nici uneia dintre rase, religii, natiuni ori grupari de interese. Este bine sa ne amintim acest lucru in zilele – hilare intr-un fel, ticaloase intr-altul – cand italienii dau vina pe romani pentru toate relele, iar romanii, unii dintre ei, acuza orbeste, la gramada, numai si numai pe romi de toate pacatele.
Ce se poate face totusI in asemenea situatii, incercand sa nu se dea curs resentimentelor si inflamarilor, intr-un spirit de justitie si de demnitate? La un nivel, crimele, violurile si ilegalitatile se cuvin condamnate expres si pedepsite in conformitate cu legea. Atat autoritatile, cat si opinia publica nu au de ce ezita asupra acestui punct. si, dupa parerea mea, nu ezita, chiar daca o presiune mai mare a societatii civile asupra politicienilor, pentru a se aplica legea fara ezitari si pentru a se inaspri pedepsele acolo unde devine necesar, s-ar cuveni facuta simtita.
La nivelul dialogului dintre guverne, pozitionarea demna este o obligatie pentru statul care isi respecta atat cetatenii, cat si propria conditie reprezentativa. Cine isi permite sa traga de urechi un guvern pentru ca niste posesori de pasaport romanesc comit fapte incalificabile exagereaza si aduce o ofensa insusi statului convocat la convorbiri.
Dupa acelasi model, urechelile ar putea fi reciproce, la urma urmei, macar pentru mafiotii – prinsi pe teritoriul romanesc – de faptele carora s-ar cuveni sa raspunda, pasamite, insusi guvernul italian. Orice curbare a spatelui diplomatiei romanesti in aceasta privinta s-ar dovedi neinspirata si i-ar descalifica pe aceia care o practica, dupa cum nici salturile peste cal ale personalului diplomatic – pus pe acuze inflamate fara putinta de a produce instantaneu dovezi – nu sunt de tolerat.
Dialogul dintre stat si societate ar trebui sa nu ramana cantonat doar la nivelul conceperii unor pachete de masuri juridico-politienesti, ci mai degraba s-ar cere sa vizeze insesi cauzele profunde: absenta demersurilor perseverente in domeniul educatiei marginalilor si, la drept vorbind, a tuturor celor in drept sa aspire la ameliorarea propriilor conditii de viata.
In fine, ca cetatean roman si, totodata, european, caruia afirmatiile generalizante din Italia ii aduc, indirect, nedreapta atingere, nu as lasa nesanctionate aceste excese in urma carora acuzele la adresa unor infractori sunt extinse, in mod irational si nemeritat, si asupra mea. Pentru o vreme, cel putin, promit sa ocolesc restaurantele italiene, sa evit cumpararea de marfuri din Italia, urmand sa vizez tinte turistice la fel de atractive, dar mai prietenoase si mai precaute in calificative la adresa popoarelor din UE. A contribui la prosperitatea celor care ma denigreaza mi s-ar parea cu totul penibil si stupid.
