România are o populaţie micită, se ştie. Nici cauzele nu sunt ignorate, deşi încă nimeni nu le-a cumulat spre a obţine o imagine cât mai exactă a situaţiei. Oamenii mor pe capete, dar este greu de spus dacă acest lucru se întâmplă întâi şi-ntâi din pricina condiţiilor de viaţă – excese ori privaţiuni –, a stilului de viaţă (accidente rutiere bezmetice, rată mare a criminalităţii etc.) ori din alte pricini. În plus, pe lângă mortalitate, România mai întâmpină o problemă serioasă: natalitatea relativ redusă ori insuficient de reprezentativă pentru a echilibra plecările din lumea terestră. Există, desigur, şi cauze culturale care diminuează populaţia noastră. Printre ele, la loc de cinste, este mitul că „viaţa e în altă parte“, vorba romancierului Milan Kundera. Goana după El Dorado, după mai mult respect şi după condiţii ameliorate de educaţie şi de asigurare a sănătăţii îi determină pe mulţi cetăţeni români să părăsească o corabie pe care o socotesc învechită şi cu carena spartă…
Recent, o reacţie mai vizibilă a autorităţilor faţă de tot acest pachet de cauze a fost propunerea unui nou Cod Rutier, cu amenzi sporite, cu sisteme de penalizări şi de supraveghere a traficului menite să diminueze sesizabil carnagiul de pe drumurile şi de pe străzile ţării. Din păcate, nici măcar în acest punct progresele nu sunt, totuşi, vizibile. Obiecţiile, tergiversările şi situaţiile conflictuale evidenţiate de discuţiile referitoare la noul Cod au arătat clar că soluţionarea situaţiei este încă departe şi că mai e de aşteptat până când numărul accidentelor auto letale va scădea simţitor.
Situaţia demografică, aşa cum se oferă ea privirilor, nu mai poate continua în acelaşi fel, tot aşa cum nici scuza cu criza economică – demontată cu prilejul oricărei sărbători ce înregistrează o hemoragie de cumpărători pe la marii retaileri şi prin toate magazinele – nu mai poate sluji drept explicaţie a proastei guvernări care induce o constantă scădere a nivelului de trai al populaţiei. Statul nostru, meşter mare în a calcula în avans ce i se cuvine, înmulţitor cvasi-natural de taxe şi impozite, dar etern coruptibil când vine vorba de încasări şi de aplicări ale politicilor proprii, îşi vădeşte debilitatea mai ales când vine vorba despre a întreţine speranţa de mai bine a românilor cu altceva decât cu promisiuni goale şi retorici penibile. Şi astfel, populaţia statului de la Dunăre şi Carpaţi se volatilizează. Unii se scurg alert sub pământ, la cealaltă Românie, trecută, alţii se risipesc în patru zări, bucuroşi să îşi piardă ori să îşi remodeleze urgent identitatea, în timp ce tot mai puţini oameni întreţin acasă, dezorientaţi şi cam deprimaţi, ideea de cămin, de loc al lor, de patrie.
Printre cei cărora chiar le pasă de ce se întâmplă trebuie număraţi însă medicii. Ei au decis că vremea umilinţelor şi a concesiilor a trecut. Câtă vreme, cu puţini ani în urmă, erau batjocoriţi de la cea mai înaltă tribună oficială, spunându-li-se că ţara se poate dispensa liniştită de serviciile lor şi fiind expres trimişi peste hotare, să îşi încerce acolo norocul, ei au tăcut. Au tăcut şi s-au conformat, mulţi dintre cei de prin cabinete şi de prin spitale plecând încotro vedeau cu ochii. Astăzi, când le simţim din plin lipsa şi când putem măsura cu o anume precizie ce cantitate de diplome medicale superioare s-a scurs pe la frontierele occidentale ale României, ne putem da mai bine seama ce greutate au avut acele cuvinte, dar şi ce consecinţe concrete asupra situaţiei sistemului nostru de sănătate.
De astă dată însă situaţia s-a agravat în aşa măsură, în materie de stare de bine a populaţiei, încât doctorii socotesc că nu mai au dreptul să se gândească la ei în primul rând. Proiectul unei greve generale în domeniu a fost devansat de prima etapă a conflictului de muncă pe care ei au decis să-l declanşeze: o grevă de avertisment, redusă la două ore de pauză relativă în activitate. În cadrul grevei de avertisment se asigură o treime din serviciile medicale, în principal urgenţele, timp de două ore, după care tot personalul medico-sanitar îşi reia activitatea. Vorbesc de o pauză relativă pentru că este de aşteptat ca nu toată lumea medicală să socotească nimerit să îşi sisteze activitatea, fie şi numai pentru un interval orar atât de scurt. Cum însă în faţa durerii şi a decesului valoarea timpului se dilată enorm şi cum, în contact cu maladiile, medicii nu ignoră acest fapt, ne putem aştepta ca greva de avertisment să scoată la iveală o serie de inconsecvenţe din pricini umanitare.
Cu atât mai grav s-ar dovedi însă cinismul politicianist care ar împiedica pe ministrul Nicolăescu şi Guvernul să ia necesarele măsuri. Nu de alta, dar declaraţia prim-vicepreşedintelui Federaţiei Sanitas, Marius Sepi, că greva nu este împotriva pacienţilor, care au de suferit în prezent, „când îşi aduc de acasă medicamente, mâncare, reşouri“ ca să stea în spital, arată gradul de mizerie la care au fost reduse fortăreţele de odinioară ale menţinerii sănătăţii şi ale vindecării oamenilor. Nu poate fi nici un politician atât de inconştient încât, prin măsurile pe care le ia, să îşi anihileze singur baza demografică de impozitare, tăindu-şi craca de sub picioare şi condamnându-se pe sine însuşi la inaniţie. Ca să poţi „colecta“, trebuie să ai de la cine.
Negocierile cu Ministerul Sănătăţii pentru contractul colectiv de muncă, deblocarea unor posturi şi creşterea veniturilor sunt de sprijinit, într-un fel sau altul, de oricare cetăţean lucid al României. Aşa nu se poate continua, şi asta o ştiu toţi cei care au măcar un bolnav în familie, lipsindu-le, în acelaşi timp, mijloacele de a-l trimite la tratament prin străinătate.
