Săptămâna trecută, Ministerul Afacerilor Externe rus a emis un comunicat în care l-a acuzat pe preşedintele Băsescu de „bravadă neruşinată”. Motivul acestei supărări neconvenţionale în limbaj diplomatic a fost afirmaţia preşedintelui nostru conform căreia, dată fiind situaţia din 1941, probabil ar fi ordonat şi el armatelor române trecerea Prutului.
Cum era de aşteptat, în loc să fie prilej de reflecţie fundamentală asupra unui episod tragic din istoria noastră, episodul s-a transformat într-o nouă rundă de isterie şi ipocrizie naţională. Istorici mai mult sau mai puţin implicaţi în jocul politic de la Bucureşti, analişti care nu vor să ne facă favorul de a mai tăcea ocazional, precum şi obişnuiţii interpreţi de partituri comandate au dezlănţuit o insuportabilă cacofonie.
Deloc ingenioase, însă deosebit de perverse prin falsitatea mesajului transmis, liniile de atac au fost îndeobşte două. Prima a căutat să demonstreze mai vechea teză conform căreia, datorită naturii conflictuale şi iresponsabile a preşedintelui Băsescu, relaţia României cu Rusia s-a deteriorat la cote alarmante, iar preşedintele Băsescu constituie un pericol la adresa ţării noastre. Ideea insidioasă care se degajă este că relaţia cu Rusia va fi lapte şi miere o dată ce „trântorul” va fi aruncat din matcă. Aşadar, dacă e să dăm crezare acestei viziuni, relaţiile dintre două state sunt rezultatul unui subiectivism pur creat de angoasele stomacale ale liderilor lor, de ifosele de moment, cât şi de bârfele de tarabă.
Haideţi însă să punem lucrurile la punct. Când o putere minoră precum România are la activ relaţii atât de contorsionate cu o mare putere precum Rusia, responsabilitatea istorică se află întotdeauna la cel mai puternic. Mai mult decât atât, când România s-a poziţionat la nivel strategic în barca occidentală, fricţiunile cu Rusia au fost programate.
Atât timp cât în politica domestică a Rusiei nu se va schimba nimic, perspectiva asupra unor lucruri fundamentale va continua să fie ireconciliabilă. Excepţie face doar scenariul în care ne‑am replasa pe orbita de tristă amintire a Rusiei. Vă doriţi acest lucru? Mă îndoiesc. Nu în ultimul rând însă, am dat dovadă din nou de un provincialism acut ţinând cont de faptul că, în Polonia sau în statele baltice de exemplu, astfel de declaraţii care în realitate vorbesc despre nişte moşteniri istorice grele apar cu regularitate de la cele mai înalte foruri politice fără ca respectivele ţări să se scufunde sau să provoace valuri.
A doua linie de atac a vizat o temă ultrasensibilă, şi anume Holocaustul românesc pus în practică o dată cu războiul din Est. Cu alte cuvinte, ideea care s-a sugerat (şi de către ruşi) este că acţiunea de recuperare a Basarabiei este condamnabilă în sine deoarece ea a fost o acţiune esenţialmente fascistă echivalentă cu distrugerea evreilor din România. Dacă în practica istorică aceste două lucruri într-adevăr au coincis în mod tragic, la nivel simbolic însă nu avem dreptul să construim o legătură între cele două aspecte. Pactul Ribbentrop-Molotov, care a deschis calea către al doilea război mondial, a fost un pact condamnabil independent de chestiunea Holocaustului (şi care de altfel a facilitat realizarea acestuia). Din cauza acestui pact României i s-a pus pistolul în ceafă în 1940 şi, ca urmare, a pierdut o provincie care în 1918 i s-a alăturat în mod suveran (şi care deci nu a fost capturată de către România, aşa cum pretindea într-o ediţie recentă ziarul rus Pravda).
Mai departe, ideea că, făcând această afirmaţie, preşedintele Băsescu ar fi un antisemit este neverosimilă. Niciodată în istoria de după 1990 un preşedinte român nu a făcut atâtea gesturi de substanţă în direcţia recunoaşterii Holocaustului românesc şi a combaterii antisemitismului din România.
Aşadar, declaraţia preşedintelui Băsescu trebuie luată ca un act de demnitate care, venind de la cel mai înalt nivel de reprezentare a statului român, devine un gest simbolic cu atât mai important. Este un refuz al amneziei istorice care s-a aşternut în România după 1945 şi care respinge încercările de intimidare psihologică ale Moscovei. Un editorialist de peste Prut a afirmat cu privire la acest eveniment că românii au fost laşi şi l-au lăsat singur pe preşedintele Băsescu. Să-l asigurăm că nu e chiar aşa!
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge
