Nu putem şti de ce, dintr-o dată, salariile-record de la ASF au ocupat prim-planul media. De ce atunci şi nu altă dată? Important este că, interesat ori numai pentru a pune lucrurile la punct, cineva a publicat salariile conducerii instituţiei aşa cum arată ele după ajustarea cu felurite bonusuri şi că, fără a-şi căuta prea mult cuvintele, curând după aceea preşedintele Traian Băsescu a calificat drept „cloacă“ situaţia din instituţia respectivă.
Ce realitate se ascunde în spatele acestei colorate metafore? Cele mai mari, incredibil de mari, salarii din România, o schemă populată de rude ale puternicilor, unii fără vreo competenţă specială în domeniu, şi situaţii pe care le-aş numi problematice, dar care se pot dovedi a fi relevante pentru domeniul corupţiei.
Cred că toate acestea pot redafoarte bine imaginea potrivită pentru a înţelege modul cum funcţionează o serie de instituţii ale României, fie ele de stat sau private. Desigur, când vine vorba despre cele private se poate spune că omul, în general, face cu timpul şi cu banii lui ce crede, ce vrea şi ce poate, că nu ne priveşte, la urma urmei, dacă alegerile lui sunt viabile sau ba. Totuşi, chiar dacă lucrurile stau aşa, analiza unor fenomene similare celui de la ASF în zona privatului poate furniza informaţia că nici pe bani particulari năravurile nu se schimbă. Şi astfel, speranţa că prin capitalul şi prin iniţiativa privată se pot schimba, cu timpul, lucrurile în bine, fiind ele împinse către eficienţă şi relevanţă, s-ar putea dovedi cu totul neîndreptăţită.
Când vine însă vorba despre instituţii publice, lucrurile sunt arzătoare. Şi sunt astfel, printre altele, fiindcă ele contrazic alte afirmaţii, repetate, ale preşedintelui României. În declaraţiile pe care el le face pentru uzul Europei, nu o singură dată a revenit gândul – limpede exprimat – că, în pofida corupţiei, a deficienţelor de funcţionare şi a diverşilor actori controversaţi, instituţiile României sunt credibile şi funcţionale. Fireşte, Traian Băsescu spunea aşa ceva cu gândul la criza din vara anului 2012 şi la modul în care diverse organisme ale statului s-au autosesizat în legătură cu posibilele derapaje constituţionale de atunci. Laudele lui vizau anumite instituţii de control juridic, unele servicii secrete şi chiar unele instituţii politice sau administrative. Când vezi însă „cimitirul elefanţilor“ de la ASF, unde sinecura merge mână în mână cu salariul gras, te întrebi de ce s-ar tolera vreme îndelungată aşa ceva fără vreo reacţie, dacă nu dintr-o complicitate tacită ce poate dezvălui că şi alte instituţii, cele care acum tac, sunt în situaţii similare? Altminteri, de unde atâta caldă înţelegere?
Să presupunem că toţi şefii de la ASF sunt oameni bine pregătiţi, cu rezultate excelente în munca lor şi fără vreo pată ori suspiciune de greşeală. Să rămânem deci, o clipă, la nivelul conştiinţei cetăţeneşti sau, şi mai fundamental, la solidaritatea creştină şi patriotică. Oare cum se cuvenea să se simtă aceşti prezumtiv impecabili funcţionari în ziua de salariu a fiecărei luni, observând cu ochiul liber, măcar în drumul spre casă, mulţimea cenuşie a săracilor României?
Abordat brusc din toate părţile de lumea siderată de nivelul bunăstării la care a ajuns în moduri luate între timp în discuţie, dl Ruşanu a pomenit de reducerea cu 50% a salariilor. Tiii, ce generos! Oare cum de i-o fi venit ideea abia acum? Mă tot sucesc şi învârtesc, dar tot mi-e greu să-mi explic. Poate însă că echipa domniei sale, devotată datoriei şi plătită, din această unică pricină, în mod magistral, a făcut acte caritabile, construind aziluri de bătrâni, sponsorizând căldura în niscaiva şcoli, punând la punct secţiile afectate ale vreunui spital ori, de ce nu?, sponsorizând cultura naţională în vreunele dintre manifestările ei. În caz că afli despre aşa ceva, prietene cititor, dă-mi, te rog, şi mie de ştire. M-aş bucura să aflu că toată lumea se înşală, în frunte cu preşedintele, şi că, de fapt, dl Ruşanu, dl Dăianu, dna Chiţoiu şi ceilalţi au un plan discret de implicare proprie în proiecte care să ajute ţării noastre să ridice capul, păstrând tăcerea asupra lor numai din modestie.
Între timp însă, se pare că DNA a început o anchetă. Am multe naivităţi, dar nu îmi imaginez că DNA duce lipsă de activitate şi îşi inventează aşa, din senin, fronturi de lucru, ştiind de la bun început că nu prea sunt temeiuri de deschidere a vreunui dosar. Se pare, prin urmare, că există suspiciuni că nu toţi cei de la ASF – şi nici întotdeauna – şi-au făcut impecabil şi mai presus de orice bănuială treaba la nivelul instituţiei respective.
Ducem lipsă de bani în România? De adevăr? De justiţie? Parcă mult mai puţin decât de bun-simţ şi de omenie…
