Odată cu schimbarea de guvern prin care Emil Boc a plecat din Palatul Victoria, iar Mihai Răzvan Ungureanu îi ia locul, România a intrat într-o nouă epocă a istoriei sale. Nu avem de ce ne ascunde după deget, iar mutarea (şi mutaţia) politică înfăptuită merită să fie recunoscută ca atare. Ea era deja pregătită de evoluţiile treptate, însă nestingherite nici măcar de vreun control parlamentar efectiv, ale fostei Securităţi către creşterea şi diversificarea sa, în forme reciclate şi asezonate, după decembrie 1989, în mai multe servicii secrete (unii vorbesc de 7, alţii de 9, iar alţi comentatori le-au pierdut şirul, căci au în vedere şi „srl”-urile de gen, create şi puse pe roate de foştii ofiţeri de informaţii pensionaţi sau retraşi din serviciul statului).
Eu însumi spuneam, chiar aici, în România liberă, în urmă cu puţini ani, că „Visul întâiului stătător al ţării de a pune sub o pălărie comună toate serviciile secrete sau măcar cât mai multe dintre ele, într-o Comunitate a Informaţiilor, nu s-a realizat nici până în ziua de astăzi, deşi datează de ceva vreme.” (2 septembrie 2009) Cu alt prilej notam, uimit, că, de vreme ce statul român pare să fie profund ataşat de „conspirativită” şi subversiune, care sunt cuvintele de ordine în materie de jocuri politice interne, nu înţeleg de ce nu se proclamă făţiş drept stat al serviciilor de informaţii prin excelenţă.
Nu eram singurul ins din România care gândea în această direcţie la posibile clarificări de statut. Mircea Mihăieş observa, în 1999, că „…ideologia Securităţii se regăseşte la formaţiuni politice de azi”, iar Vladimir Tismăneanu puncta că „nici un partid din spectrul politic nu s-a sustras total ideilor profesate de Securitate” (citez din volumul Încet, spre Europa, 2000). Or, iată. Prin numirea şefului SIE, dl. Mihai Răzvan Ungureanu, în fotoliul şi la pupitrul de comandă al ţării, în calitate de prim-ministru, adevărata orientare de profunzime a elitelor politice româneşti iese la iveală în deplinătatea ei. Se rezolvă astfel nu doar chestiunea azvârlirii măştilor de pe figuri (aş numi această apoteoză „autodeconspirarea politicii româneşti actuale”), ci şi mai vechiul deziderat formulat de preşedintele Băsescu: al grupării serviciilor secrete în jurul unuia dintre ele care să asume un rol coordonator/conducător. Începând de acum ştim, astfel, că SIE este liderul de necontestat al „Comunităţii Informaţiilor” din România, o entitate ce părea să fi rămas în stadiul de proiect nefinalizat, dar care s-ar putea să existe deja fără ca noi să o ştim, după cum se vede acum. Lucrul pare un pic curios, fiindcă, în discuţiile publice, SRI (şi dl. George Maior) părea mai aproape de preşedinte şi mai pregătit să aibă „în pază” politica internă, pe când SIE avea drept misiune predilectă spaţiul din afara României şi dinamica spionilor veniţi de acolo aici.
Răsturnările de acest fel, spectaculoase şi deschizând noi ipoteze de lucru în înţelegerea a ceea ce trăim ca o consecinţă a jocurilor interne de putere, rămân, totuşi, în planul doi. Jubilaţia se cuvine să se îndrepte în direcţia constatării unui plus de onestitate în viaţa noastră politică. De acum e clar că România – pusă pe traiectorii economico-sociale austere de FMI şi vegheată vigilent la capitolul compatibilităţilor cu legislaţia din UE de către Bruxelles – este condusă de… militari în civil.
De ce folosesc pluralul? Fiindcă dl Mihai Răzvan Ungureanu a fost – sau mai este? se spune că din servicii nu te poţi extrage cu adevărat niciodată… – şeful unei structuri militare, discrete, de factură ierarhică, având un întreg aparat de generali, colonei etc. la picioare; iar apoi, pentru că nici în guvern nu pare să fie singurul membru al unei caste imuabile; a se vedea prezenţa stăruitoare, recurentă, în funcţii administrative şi ministeriale, a dlui general Gabriel Oprea sau chiar, de ce nu, înşurubarea deplină, transpartinică şi transguvernamentală, în scaunul ministerial, a dlui Predoiu. Din acest punct de vedere, s-ar putea ca nu fidelitatea faţă de Traian Băsescu să îi menţină acolo, ci, invers, ca preşedintele să îi fi numit pe cei doi ca dovadă de fidelitate. Nici deplasările deghizate ale lui Cristian Diaconescu din timpul ultimei campanii electorale, semnalate de presă la vremea respectivă, nu ar fi, poate, străine de cariera lui ministerială recentă, deja în două guverne.
Nu trebuia aşteptat, după cum se vede, să iasă la rampă dl. Crin Antonescu pentru a puncta, de pe poziţii partinice, această evidenţă. Suntem, fără posibilitate de negare, într-un stat condus de un un preşedinte prea năstruşnic (Tismăneanu, 1999: „Am spus-o şi cred sincer în acest lucru, că ar fi o binefacere pentru România dacă funcţia prezidenţială ar suferi o radicală diminuare”; Mihăieş, 1999: „Ba chiar mai mult, propusesem… chiar desfiinţarea funcţiei prezidenţiale”) împreună cu şeful unui serviciu de spionaj. Din acest moment, şi cetăţeanul obişnuit, şi partenerii internaţionali ai României ştiu că acest stat pune bază în evoluţia sa, în chip licit sau ilicit (asta este o altă problemă şi ţine de sinceritatea cu care utilizăm cuvântul democraţie), pe casta militarilor de carieră; pe ierarhie şi obedienţă, nu pe egalitate şi dezbatere liberă a problemelor şi soluţiilor; pe obscuritate şi jocuri de culise, şi nu pe transparenţă; pe menţinerea în afara controlului parlamentar, democratic şi constituţional, şi nu pe separarea efectivă a puterilor în stat şi funcţionarea acestuia în termenii participării prin ele însele, în interes public, a partidelor politice şi a societăţii civile, la conturarea destinului comun.
Surprinzător? Deloc. Poate numai lenta târâre şi reconstituire sub nisip a unui anume tip de putere militară tentaculară de-a lungul a douăzeci şi doi de ani, timp în care partea vizibilă a leneşului piton s-a îngrăşat fantastic, depăşind barierele ceauşismului – nu trebuie uitat că dictatorul edictase legea ilicitului, decapitând reflexele prea rapide ale spiritului achizitiv chiar şi din interiorul castei care îl sprijinea -, şi făcând joncţiunea dintre capitalul simbolic, cel economic şi reţelele conspirative avute la îndemână.
Unora dintre concetăţeni acest lucru le va da un sentiment de mai mare certitudine că ţara nu este neguvernată. Se găsesc mereu destui inşi cărora autoritarismul şi dictatura le apar ca nişte medii protective, liniştitoare. Într-o Europă democrată însă, se prea poate ca hapul acesta să nu fie înghiţit cu prea multă uşurinţă şi fără proteste. Cât despre ceilalţi cetăţeni români care, ca şi mine, nu au ieşit pe străzile lui decembrie 1989 – şi apoi în atâtea alte rânduri – doar pentru că vremea permitea o promenadă, numirea cultivatului şi manieratului domn Mihai Răzvan Ungureanu în fruntea Guvernului nu este tocmai vestea aşteptată. 
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
