Aflat la Timișoara după cinci sute de zile de prezidențiat, Klaus Iohannis a precizat câteva lucruri pe care le-a socotit necesare cu privire la mandatul în care s-a angajat și întâile lui rezultate. Printre altele, domnia sa a spus: „O stare de spirit şi un climat social se schimbă în ani. Totuşi, cred că realizăm cu toţii că nu mai avem zilnic războaie între preşedinte şi prim-ministru, nu se mai duc războaie împotriva unor instituţii întregi şi nu se mai inventează conflicte într-un joc politic de conjunctură. Am arătat că putem lucra împreună: Guvern, partide, instituţii, societate civilă, patronate, sindicate, pentru a crea acel climat social în care să evoluăm normal şi predictibil. Există ceva mai mult calm, mai multă înţelegere, păstrând însă dezbaterea şi concurenţa pe scena politică“.
Domnul Iohannis are, fără îndoială, dreptatea sa. Mulți dintre contemporani îi vor concede că liniștea este preferabilă zgomotului și că pacea este de dorit să înlocuiască zăngănitul armelor. Cu toate acestea, problemele care se pun în legătură cu situația actuală a României sunt cu totul altele, văzute „de jos“.
Nu este datoria – și nici nu stă în puterea – unui președinte de stat să schimbe o stare de spirit și un climat social. El nu are de intervenit în mod voluntarist nici la nivelul stărilor de spirit, care sunt treaba fiecăruia și a tuturor împreună, depinzând de umori, temperamente, interese, educație și împrejurări, după cum nici climatul social nu îl are de modificat (presupunând că ar fi posibil). Datoria lui, cel puțin în conformitate cu rațiunea și în concordanță cu legea fundamentală a țării noastre, este să prezideze; adică să asiste, cu vorba și fapta, să medieze, să atenueze asperitățile din viața socială și politică, dacă și numai așa cum se poate, fără a se angaja în partizanate și menținându-se aproape de toți cetățenii țării în fruntea căreia se află. O fi greu? O fi ușor? La aceste întrebări au de răspuns, pentru ei și pentru oricine, candidații la funcția prezidențială începând cu momentul când își depun candidaturile și până când mandatul dobândit se epuizează; ba, poate, și după aceea, datorită posturii lor de foști președinți (vorbesc, acum, doar despre învingători, nu și despre cei care au pierdut dintru început competițiile pentru președinție).
Domnul Iohannis își face nepermise iluzii în legătură cu conținutul posibil, plauzibil și dezirabil al mandatului pe care îl deține dacă dorește să schimbe – sau, de ce nu, să întrețină – „o stare de spirit şi un climat social“. Este prea mare și prea mic pentru așa ceva; ba chiar și prea efemer și prea prezent fizic pentru așa ceva. Stările de spirit și configurațiile sociale sunt momentane sau durabile, capricioase și volatile sau redutabile în tenacitatea lor. A te confrunta cu așa ceva înseamnă să nu pricepi ce poate și ce nu poate face o personalitate istorică în timpul ei. Poți fi, precum Alexandru cel Mare ori Napoleon, expresia unui ethos dominant la un moment dat. Dar nu îl poți schimba tu sau, cel puțin, nu o poți face pe loc. Exemplul cel mai notabil în cadrul civilizației noastre europene rămâne cel creștin, al lui Isus, care a modificat radical „o stare de spirit şi un climat social“; dar nu imediat și nu în durata scurtă.
Mai este însă o problemă în fragmentul citat din declarațiile președintelui României la Timișoara. În chip cu totul neașteptat, domnul Klaus Iohannis remarcă, într-o notă oarecum triumfalistă, că „(…) nu mai avem zilnic războaie între preşedinte şi prim-ministru, nu se mai duc războaie împotriva unor instituţii întregi şi nu se mai inventează conflicte într-un joc politic de conjunctură. Am arătat că putem lucra împreună: Guvern, partide, instituţii, societate civilă, patronate, sindicate, pentru a crea acel climat social în care să evoluăm normal şi predictibil“. Calmul conlucrării universale dintre toate forțele națiunii ar fi admirabil dacă nu ar fi o utopie periculoasă și dacă nu ar relua, în mod inoportun, proiectul de la începutul anilor 1990, al președintelui de atunci, Ion Iliescu, de a obține consensul național. Nu este nevoie de multe cunoștințe de dialectică pentru a înțelege de ce mersul înainte al unei societăți presupune confruntările la scenă deschisă, punerile în cauză, provocările la răspunsuri mai acurate și la rectificări și replieri pe poziții, strădanii mai mari de armonizare și contestări ale rezultatelor deja obținute ca obsolete ori ca neteziri de circumstanță. De la Heraclit încoace, prin toți marii dialecticieni, avansul în cunoaștere și în societate se face prin opunerea contrariilor și eforturile de depășire a respectivului stadiu prin sinteză. Nu cumva, crezând că a obținut o armonie superioară, poate chiar sinteza dinamică a națiunii, președintele Iohannis se amăgește?
Războiul aproape permanent dintre instituțiile fundamentale ale statului, oricât de dezagreabil era, marca măcar evidențierea anumitor inadecvări constituționale, nevoia de reformă, tendințele de glisare ale actorilor politici și administrativi în afara rolurilor la care aveau dreptul să aspire, bătălia dintre anumite grupuri de interese, instalate în fruntea unor segmente ale statului, cu alte grupuri de interese, similare sau diferite. Domnul Iohannis nu are meritul de a fi rezolvat necesara reformă constituțională, regândind rolurile puterilor în stat. El se poate lăuda – o și face – doar cu accentuarea rolului justiției române în reglarea practicilor celor mai grosolane și mai nerușinate de încălcare a legalității de către clasa politică, administratori și unii dintre marii reprezentanți ai capitalului românesc. A confunda însă acest lucru cu rezolvarea chestiunilor de fond și degringolada marilor partide, pline de corupți, cu liniștea și conlucrarea socială este ori o greșeală, ori o tentativă de manipulare.
România de astăzi are nevoie de dinamică performantă, nu de timorare pasivă și nici de consens artificial. Era preferabil pentru cetățenii ei să vadă care sunt taberele în litigiu, pentru ce mize și cu ce preț, fiindcă, cel puțin, nu mai funcționa vechea lege mafiotă a tăcerii și a complicităților fără transparență. Acum însă, dacă președintele Iohannis vrea ca România să aplaude revenirea la „discreție“ și la jocurile transpartinice pe tăcute, pe la colțuri, cetățeanul fiind lăsat să observe doar baletul dinamic și, altminteri, meritoriu al justiției, eu socotesc că nu avem ce aplauda.
