Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

AVEM O MAJORITATE. CE FACEM CU EA?

Alina Mungiu-Pippidi 12.12.2012 - 10:10

Orice s-ar spune, o majoritate parlamentară în timpuri de criză ar trebui să fie o binecuvîntare, nu un blestem. Cu Traian Băsescu am reflectat pe vremuri că un sistem uninominal în dou tururi de scrutin ...

Share

Orice s-ar spune, o majoritate parlamentară în timpuri de criză ar trebui să fie o binecuvîntare, nu un blestem. Cu Traian Băsescu am reflectat pe vremuri că un sistem uninominal în dou tururi de scrutin ar avea acest mare avantaj, că ar suda între cele două tururi o alianţă transparentă şi ar obliga electoratul să se orienteze util către unul din cei doi candidaţi rămaşi în cursă, creînd deci o majoritate guvernamentală manufacturizată de sistemul electoral. Iată că un sistem electoral mult mai original a reuşit ceva mai bun decît ar fi făcut-o al nostru: o majoritate guvernamentală reală, dar cu scaune în plus pentru opoziţia care dincolo ar fi rămas pe dinafara coaliţiei cîştigătoare. Diferenţa dintre cele două sisteme e în avantajul celui de faţă, cu toate defectele (prea mulţi parlamentari, etc) şi ea a beneficiat şi de existenţa unei coaliţii naturale, nu una forţată de sistem: e o enormă diferenţă între scorul FSN şi scorul USL. USL e o coaliţie stînga-dreapta, şi e normal să ai mulţi votanţi cînd ai electorat şi din dreapta, şi din stînga. Noutatea e că au candidat împreună, şi nu au venit cu zestrea separată la guvernare, ca în 2009, cînd partenerii de guvernare PDL şi PSD aveau împreună tot două treimi din parlament. Să sperăm că asta va avea un efect stabilizator asupra coaliţiei de guvernare, că se ştie cît durează coaliţiile la noi, mai ales cînd au pe Ludovic Orban inside şi pe Antena 3 outside... Cît despre calitatea parlamentarilor, pe asta o putem rezolva doar marginal, printr-un sistem preferenţial (listă deschisă): pe fond, nu sistemul electoral rezolvă problema.

Dacă ne băgăm puţim capul în apă rece şi mai lăsăm baltă propaganda cu Rusia, dorinţa de a extermina adversarul, nu de a-l înfrînge, şi siteurile despre plagiatul academic exclusiv dedicate politicienilor PSD putem poate să ne ocupăm de lucruri serioase. România avea mare nevoie de o majoritate solidă în aceşti ani de criză, care să se menţină la guvernare şi să poată guverna nu prin alocaţii bugetare personalizate, deci prin clientelism, ci programatic. Guvernele noastre îşi cumpărau sprijinul în fiecare zi, nici măcar nu doar de la traseişti, ci şi de la propriii susţinători, vezi cazul lui Mihai Răzvan Ungureanu, care a căzut imediat ce nu a mai vrut să scoată banii. De acum înainte sînt şanse mari să nu mai fie aşa. Că nu prea au unde se duce cei cărora nu le convine: la Băsescu, care are poporul contra, în niciun caz. Doar la dl. Dan şi la dl. Gigi- dar şi puşi împreună, nu i-aş supraestima. O majoritate poate lua deciziile grele, poate amîna promisiunile nefezabile, poate face tot ce e de făcut în timp de criză. Cu alte cuvinte, asta e ocazia noastră de a evolua de la o guvernare clientelară la una programaticăMajoritatea parlamentară este un lucru bun.

Sau, mai exact spus, poate fi un lucru bun dacă se întrunesc cîteva condiţii. Prima condiţie este ca principala activitate politică să nu mai fie lupta între Traian Băsescu şi majoritatea parlamentară, care să atragă în joc şi să destabilizeze  toate instituţiile. Reforma constituţională de care se vorbeşte deja prea mult are acest risc foarte mare. Nu ne trebuie o reformă constituţională a cărei singură ţintă să fie slăbirea acelor instituţii percepute ca fiind sub controlul lui Băsescu: s-au mai făcut asemenea erori în trecut şi ne-au trebuit ani ca să le îndreptăm. Evident, semnalul trebuie dat de Băsescu însuşi, care acum că s-a încheiat campania ar fi bine să facă lucrul corect, şi anume să nominalizeze pe primul ministru al alianţei votată de trei cincimi din românii care au votat. Şi fără să tragă de timp, că fiecare întîrziere în discuţia cu FMI o vom plăti toţi. Se poate pune guvern înainte de Anul Nou, şi să ne vedem de treabă fără ameninţări şi suspendări. Reforma constituţională riscă să devină altfel a doua obsesie de genul votul uninominal- greu învaţă lumea că nu există soluţii simple la probleme complicate- şi să consume o energie politică disproporţionată, cînd ştim dinainte că nu va ieşi poporul la nici un referendum. Vorba aceea, 75% nu au ştiut numele candidaţilor alegerile astea, iar noi vrem să-i punem să voteze despre judicial review sau alte asemenea. Nici chiar contra lui Băsescu cum e, electoratul nu va vedea cu ochi buni pierderea dreptului de a vota direct pentru preşedinte, iar Antena 3 e mai subminatoare a autorităţii parlamentare decît chiar Coaliţia pentru un parlament curat - întreţine ura contra aleşilor profitori pe toată căile. În condiţiile astea, nu l-o mai iubi lumea pe Băsescu, dar pariez că vor pe altul ca el, şi nu o domnie a parlamentarismului. Pe scurt, prezic că:

1. Diminuarea puterilor Curţii Constituţionale doar pentru că temporar Băsescu are majoritate e o prostie, deja numai asta mă întreabă presa străină, lasă că nu e greu să convertiţi voi pe unul din majoritatea lui Băsescu şi nu mai trebuie să vă atingeţi de CC;

2. Renunţarea la alegerea directă a preşedintelui se va încurca în ura faţă de parlamentarii profitori şi nu va fi o victorie uşoară, şi

3. Orice încercare de reformă constituţională va avea minimă participare populară, dar va trezi noi discuţii cu UDMR despre statul naţional şi alte ocazii de propagandă şovină de ambele părţi, şi după ce o să ne facem sînge rău o să aducem la vot un număr ridicol de oameni. Puteţi să mă credeţi sau nu, recitiţi prezicerile mele după locale sau crearea ARD, ca să nu mai vorbesc de acelea cu victoria ADA în 2004 şi altele cînd toată lumea era de altă părere şi meditaţi. Asta e tot ce vă cer.

A doua condiţie atunci cînd ai forţa să schimbi multe este să schimbi doar ceea ce e absolut necesar şi să corelezi schimbările între ele pentru un rezultat de impact. În Coreea de Sud la un muzeu am găsit un pergament cu cîteva principii confucianiste de guvernare lăsate moştenire de un monarh fiului său cu vreo cîteva secole înainte de Învăţăturile lui Neagoe al nostru. Mi-am comandat o reproducere a uneia şi o ţin deasupra biroului meu berlinez, în hieroglife. Ea sună aşa: tocmai pentru că ai puterea să schimbi totul, nu schimba decît ce e indispensabil să schimbi. În traducere de analiză politică, le spun studenţilor mei aşa: comparaţi întotdeauna opţiunile de reformă cu opţiunea zero, să nu schimbi nimic (doar să implementezi mai bine ce faci deja, etc). Numai atunci cînd opţiunea zero are un cost în timp mai mare decît cel mai ieftin proiect de reformă propus, numai atunci merită să schimbi ceva. De asta nu privesc cu ochi prea favorabili propunerile de modificări de impozite şi taxe (ce să mai vorbim de regionalizare, unde nimeni nu îmi poate face demonstraţia de mai sus), şi propun ca opţiune zero simplificarea. Hai să calculăm cît cîştigăm din opţiunea pur administrativă de simplificare şi doar dacă asta nu e în regulă să reflectăm la modificări de taxe, dar atunci să ne gîndim la întregul sistem, nu doar la taxa a sau la taxa b, că orice am face la noi sînt două probleme mari. Una e foarte proasta administrare fiscală, care îngroapă orice reformă, şi de asta eu cred că asta trebuie să fie principalul obiect al reformei, taxe mai simple şi o administraţie mai eficientă. A doua e informalizarea, care deja e prea mare şi pe care sistemele diferenţiate de impozite (deci altceva decît cota unică) o stimulează imediat, cum o să diferenţiem iarăşi impozitele va porni fuga de colo-colo. Să nu ne grăbim, nimeni nu ne presează, dacă nu mai provocăm chiar noi crize politice, prin refuzuri de a numi prim miniştrii majorităţii sau suspendări, nevoia de finanţare brută a României va scădea oricum de la 12,3% din PIB în 2012 la 11,4% din PIB în 2013. Guvernul Ponta 1 şi eventual Ponta 2 vor respecta înţelegerile cu FMI şi de asta nenorocirea cea mai mare care ne paşte nu e ieşirea din Europa şi prăbuşirea democraţiei româneşti, ci o criză politică cu instabilitate prelungită.

Instinctiv lumea ştie asta, şi de asta a votat cum a votat. Iar cei care blamează poporul la ora asta pentru rezultatele alegerilor, sau pe CTP, sau pe mine, sînt nişte caraghioşi. Cînd ajungi să te prefere doar lumea care nu locuieşte în ţară (ARD a avut majoritatea doar în Republica Moldova) trebuie să existe şi alte motive decît orbirea populară. Dacă sistemul electoral, prin decizia de ultim minut a Curţii Constituţionale, nu suplimenta numărul de parlamentari, ARD avea exact sfîrşitul CDR 2000, după care a fost doar o copie proastă, a unui elev lipsit de imaginaţie. Întrucît am prezis exact acest rezultat după locale - aici - si am explicat ce eroare este construirea acestei alianţe - aici - şi nu am călcat prin România toată campania electorală ca să nu mă folosească nimeni contra altcuiva, nu îmi rămîne la ora asta decît să dau din umeri cu tristeţe. Cînd scoţi în faţă ce ai mai necompetitiv (Baconschi, Neamţu, Papahagi, etc) cum să te aştepţi să cîştigi o competiţie mai dură ca niciodată?

Dar hai să lăsăm politica. Ca unul care a citit programele partidelor, pot spune că au evoluat foarte puţin din timpurile primitive cînd le scriam pentru CDR cu Dragoş Aligică. Sînt mai stufoase şi mai tehnice, că au trecut peste cinsprezece ani şi s-au construit sistemele, nu o mai luăm de la zero. Dar tot nu sînt suficient conduse de o înţelegere a problemei care e prioritară sau de mecanismul care creează problema, şi de asta au părţi în care se contrazic între ele sau nu au legătură (O analiză în engleză, aici), sau părţi absurd de similare între cele două tabere. Toată lumea pare convinsă că se poate face ceva de către stat cînd eşti în partea descendentă a ciclului economic, unii că să tai taxe să stimulezi consumul (au uitat că această criză a fost adusă de consum excesiv, stimulat prin credite ieftine, fără acoperire în competitivitate), alţii, ca să facem mai multe investiţii publice (au uitat că Grecia tot asta a făcut, spre dezastrul ei). Avînd în vedere că zona euro e în recesiune, noi chiar nu putem face de fapt mare lucru pentru a schimba ciclul economic. Ce putem face este să ne reorganizăm pentru a absorbi mai bine fondurile europene şi a avea avantaj comparativ pentru timpuri mai bune, cît şi pentru a găsi o rezolvare echitabilă şi sustenabilă la problemele de deficit economic şi fiscal din sănătate (am putea începe prin a le măsura, nu ştie nimeni cît sînt) şi la ridicarea mediei de performanţă din educaţie, mai ales în rural. Iar pentru asta majoritatea care există e suficientă şi binevenită.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...