Intr-o faimoasa ancheta literara interbelica – reluata mai anii trecuti de revista literara Apostrof – se punea intrebarea (legitima pentru Romania de atunci si de acum): de cate ori pe zi mananca scriitorul roman? Nimic paradoxal aici, fiindca nimeni nu spune ca scriitorul ar trebui sa manance de trei ori pe zi, la fel ca muncitorul, jandarmul, ocnasul ori agricultorul. In cazul fiecaruia dintre acestia, masurarea cantitatii de munca depusa zilnic este posibila in unitati conventionale. Acestea pot fi orele – timpul consumat la locul de munca –, productivitatea (cat din produsele specifice ai lasat in urma la sfarsitul unei zile de travaliu) sau alte criterii (in cazul jandarmului, de pilda: abaterile care nu s-au produs, desi s-ar fi putut produce). Cu scriitorul merge mai greu. De unde sa il apuci si cum sa evaluezi ceea ce el ofera publicului sau?
La fel sta treaba si cu actorii, pe care ii vezi – in caz ca mergi la teatru – jucand trei ore pe scena, dandu-se de ceasul mortii, apoi ducand-o bine-mersi tot restul zilei, dand autografe si facand pe desteptii prin lumea buna. Ce sa mai vorbim de profesorii universitari care, se stie, s-au cocotat in varful piramidei academice, au salarii manoase si predau un numar mic de ore (ca daca au multe nu e bine, inseamna ca au cumul de norme, fac combinatii si artificii, ceva e suspect, in orice caz, cu ei)?!…
Pe scurt: timpul si uzantele internationale au facut ca si la noi sa se adopte un sistem de salarizare in principiu acceptabil, atunci cand este vorba despre angajatii in institutii de stat sau private, unde munca poate fi cuantificata cantitativ sau intr-o alta formula masurabila cu oarecare precizie. Restul indivizilor, care incaseaza bani pe criterii mai putin vizibile, sunt din principiu suspecti.
Rentierii – sa zicem, cei ce poseda imobile si le inchiriaza, traind de pe urma sumelor obtinute – sunt precis escroci, imbogatitii (unii cu ani buni de tras prin Occident pana la sange) merita tratati in bloc ca niste hoti si profitori. Iar artistii de toate felurile – meseriile liberale – impusca francul, sunt supralicitati, ne-am descurca bine si fara ei daca n-ar exista prejudecata asta numita "cultura".
Nu poti acuza lumea ca asa crede. La baza, dupa marile deportari prin baragane, proscrieri si arestari staliniste de chiaburi si boieri, de burghezi si "elemente declasate, ostile puterii populare", am ramas aproape toti o natie de tarani si de muncitori (uneori ultimii sunt tot primii, la a doua generatie de locuire la oras). Cincizeci de ani am invatat ca intelectualul e un tip suspect, slab din fire, un impinge-blidul la masa stapanului, acceptand ciozvarta aruncata cu dispret fara macar a cracni.
Si, de altfel, nimeni nu a stat sa explice, la orele de romana, de ce Eminescu, fiul unui boiernas moldovean cu conac la Ipotesti, a murit tot timpul de foame, desi i-a slugarit pe conservatori pana in ultima clipa de luciditate. Daca intrebi lumea care si-a luat – ea stie cum – bacalaureatul fara sa faca din literatura o pasiune, iti va spune ca de vina sunt mania lui cu femeile, zaiafeturile cu studentii de la Berlin si Viena ori cu Creanga prin Ticau si ca (dureros, dar, vezi Doamne, adevarat!), din pacate, a fost pedepsit pentru viata lui dezordonata cu boala pacatoasa care i-a adus apoi si moartea. si cand te gandesti ca e vorba despre "omul deplin al culturii romane", vorba lui Noica, de "geniul nepereche", de "poetul national", omul unei singure iubiri de profunzime si disperare greu de egalat…
Astazi, inspirandu-si filosofia din toata aceasta vulgata soptita prin birturi, Guvernul Romaniei da dovada de o neasteptata unitate de vederi, in pofida fizionomiei sale de pasare cu doua capete, unul pesedist si altul pedelist. Daca il intrebi pe premier, iti va spune ca actorii n-au decat sa lucreze platiti cu ora, ca la produs saibe – desi una e sa reproduci mecanic un profil la strung, alta sa iti dai sufletul pe scena.
Cand ia cuvantul ministrul Educatiei, dansa te asigura ca maririle salariale pe care le sustinea viguros din opozitie, cu o luna sau doua in urma, vor avea loc, dar nu si in cazul extraordinar de bine platitilor profesori universitari. Nu se vede nici o legatura intre aceste declaratii survenite din ambele laturi guvernamentale, cea de stanga si cea de… dreapta? si totusi, ceea ce spun ele este ca prestatia acestor categorii de intelectuali, a acestor reprezentanti ai meseriilor liberale, vocationale sau cum sa le mai spun, este de o natura neclara, suspecta. Mai domol deci cu salarizarile sporite in aceste directii.
La urma urmei, nu este atat de important cu ce procent ar creste salariile. De ce 50%, si nu 100% sau nimic, de vreme ce nu se vrea asta nicicum? Cat timp baza de salarizare nu este lamurita, si 1%, si 100% reprezinta procente la fel de arbitrare. Pentru platirea profesorului stau atatea chitibusuri avocatesti, incat te si miri ca nu se rupe podeaua sub ele (coeficientul pe cap de student; ore conventionale, si nu reale; coeficienti de salarizare stabiliti complicat; negocieri de la caz la caz cu conducerea). Iar despre artistii scenei ce sa mai spui? Odata pensionati, nu de prea mult bine vin de acasa, pe ploaie si vant ca si pe arsita sau senin de Cernobal, sa joace, urmandu-si vocatia…
Un lucru mi-e definitiv neclar: de ce e de la sine inteles ca ofiterii invizibili care ne asculta telefoanele sunt si raman etern in serviciul poporului, iar intelectualii si artistii nu?
