„Legaţi-vă centurile de siguranţă, fiindcă vom avea sigur parte de turbulenţe”, ne-a avertizat comandantul din carlingă. Eram pe cale să intrăm în spaţiul aerian al Argentinei.
Investitorii interesaţi să facă afaceri în Argentina au primit de ani buni avertismente similare. E ţara pe care profesorii o studiază când vor să înţeleagă crizele financiare. Cea mai mare dintre ele, cea din 2001, a îngenuncheat sistemul bancar argentinian şi a adus guvernul în situaţia de a declara incapacitatea de plată. Economia s-a contractat cu un procentaj masiv de 18%, iar rata şomajului a depăşit 22%.
După o perioadă de calm care a ţinut un deceniu, se aud iarăşi avertismente grave din sfera economică. Prognozele pentru economia mondială devin pesimiste, iar economiştii din Argentina, o ţară dependentă de exporturi, găsesc multe motive de îngrijorare. Itau, cea mai mare bancă din America Latină, porneşte de la o creştere a economiei argentiniene de doar 3,2% la anul, o scădere majoră de la 6% în 2011.
Inflaţia e un alt motiv de îngrijorare. Datele oficiale sunt în mare parte lipsite de credibilitate, însă analiştii din instituţii private estimează că preţurile de consum cresc anual cu 25% sau mai mult.
Acestea sunt estimări atent formulate de economişti serioşi. Dar, pe de altă parte, prognozele economice pentru Argentina ar trebui degustate cum grano salis. În deceniul scurs de la ultima criză, decidenţii argentinieni au încălcat aproape toate regulile din manualul de politici economice. În repetate rânduri, economişti de la nivelul extern şi internaţional au lansat avertismente serioase apropo de urmările heterodoxiei. Şi totuşi, Argentina a reuşit să crească rapid, dublându-şi venitul pe cap de locuitor din 2002 încoace.
Politica energetică e un exemplu perfect de strategie greşită. Guvernul argentinian a stabilit un preţ fix pentru gaz, în pofida inflaţiei. Gazul a fost ieftinit artificial, consumatorii nu se mai oboseau să umble la termostatul caloriferelor, iar producătorii şi‑au oprit investiţiile. Rezultatul a fost că Argentina, odinioară un mare exportator de gaze, a trebuit să recurgă la importuri pentru a depăşi penuria internă.
Ce a salvat Argentina în ultimul deceniu a fost o conjunctură externă extrem de favorabilă: preţuri globale imense la materiile prime – şi inovaţii tehnologice care au dus la o creştere ma-re a recoltelor în agricultură. Brazilia învecinată a pus şi ea umărul printr-un boom propriu, care a făcut ca cererea de produse argentiniene să crească încă mai mult.
După ce veniturile din taxe au început să crească şi povara datoriei a dispărut după incapacitatea de plată de acum un deceniu, guvernul a început să arunce cu banii în stânga şi dreapta: cheltuielile publice reale au crescut cu peste 10% în mai toţi anii de după 2002. Banca centrală a ţinut dobânda cheie jos, aşa încât costurile pentru împrumuturi, ajustate cu inflaţia, erau la nivel zero sau chiar negative.
Într-un asemenea mediu, nu e de mirare că argentinienii au început şi ei să cheltuie cu nemiluita, iar profiturile companiilor au crescut corespunzător. M-am întâlnit nu demult cu un grup de investitori străini în Argentina. Aveau afaceri multiple, de la fabrici de hârtie la mari magazine până la lanţuri de supermarketuri. După ce au terminat de schimbat impresii despre birocraţia nesfârşită şi deciziile guvernamentale arbitrare, i-am întrebat de ce continuă să investească în Argentina. „Pentru că facem o căruţă de bani”, a fost răspunsul unanim.
Întrebarea de pe buzele tuturor în Argentina este dacă nu cumva această perioadă de abundenţă ia sfârşit. Nu simţi o asemenea teamă în mallurile din Buenos Aires, la fel de aglomerate ca oricând. Nici nu-ţi dai seama de ea din atitudinea electoratului, chitit parcă s-o realeagă pe Cristina Kirchner la alegerile prezidenţiale din octombrie. Dar semnele deteriorării situaţiei din economie sunt prezente.
Dată fiind creşterea constantă a importurilor şi scăderea preţurilor la materiile prime ca urmare a încetinirii economiei mondiale, marele excedent comercial al Argentinei se topeşte văzând cu ochii. De teama unui peso mai slab, investitorii speriaţi cer dolari. Capitalul părăseşte ţara, iar rezervele publice se epuizează încet.
Pentru a stăvili ieşirea în masă a dolarilor din ţară, banca centrală ar putea fi obligată să crească dobânzile. Asemenea măsuri, combinate cu prognoza internaţională sumbră şi o politică fiscală obligatoriu mai puţin expansionistă după alegeri, vor încetini economia.
Un zbor cu turbulenţe e acceptabil atât timp cât aterizarea e lină. A asigura un astfel de rezultat va fi prioritatea numărul unu pentru Cristina Kirchner, dacă va fi realeasă. Va fi însă o perioadă dificilă la manşă.
Andrés Velasco a fost ministru de finanţe în Chile. În prezent este profesor invitat la Columbia University pentru anul universitar 2011-2012. Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org <http://www.project-syndicate.org>
