Ani de zile am citit prin ziare despre cantitatea modestă – să nu spun mai mult – de săpun pe care românii o folosesc. Desigur, nu era vorba despre vreun record în folosirea excesivă a săpunului, ci tocmai de contrariu. Rezulta că nația noastră ar fi una de nespălați, o imagine care, prin faptul că furniza cifre concrete, dădea forță mai vechiului stereotip datorat unora dintre foștii noștri dominatori care legau numele de român de imund și de lipsa de igienă.
Aflu acum date mult mai îngrijorătoare și mai clare asupra chestiunii. În România, mai puțin de jumătate dintre români sunt conectați la sistemele de canalizare. INS spune că în 2015 doar 47,7% din populația rezidentă a României (circa 9,4 milioane de locuitori) aveau locuințele conectate la sistemele de canalizare.
Lucrurile devin ceva mai clare acum: peste jumătate dintre oamenii din țara asta a noastră nu beneficiază de un tip de moder-nizare care, în țări mai plăcute lui Dumnezeu și pe care guvernanții lor le-au tratat cu mai multă iubire și res-pect, s-a rezolvat încă din secolul al XIX-lea. Astfel, începe să devină mai clar unul dintre obiectivele de țară ale României secolului al XXI-lea: să atingă măcar unele dintre standardele mai răsărite ale secolului al XIX-lea european.
În principiu, necesarul uman de bază în ceea ce privește apa (adică: apa potabilă, cea pentru spălarea rufelor, pentru pregătirea hranei și pentru igiena personală și a gospodăriei) se situează undeva între o minimă de 25 și o maximă statistică de 100 de litri de apă pe persoană zilnic, în funcție de climă și anotimp, de dietă, ca și de tipul de activitate desfășurată. Unii români se bucură de o sută de litri în mod cotidian, beneficiind nu doar de educația necesară, ci și de facilitățile de infrastructură care le permit să nu trebuiască să fugă cu găleată la fântână, la cișmeaua publică, la râu sau la baltă, cărându-și apa de care au nevoie cu forța propriilor brațe. Ceilalți, și mai cu seamă cei care se mulțumesc cu câte douăzeci de litri – în medie – pe zi, au, foarte probabil, de parcurs o distanță pentru a-și procura apa de băut și de spălat. Pentru ei îndestularea cu apă este un efort constant și în fața lui soluția la care recurg este să minimizeze consumul, sacrificând de unde se poate. Nu mă voi mira, prin urmare, că din rândul acestora se ivesc inșii a căror urmă odorifică nu are cum încânta niciun companion întâmplător sau constant.
Aici nu mai este vorba despre simpla lipsă de educație sau despre neglijență. Situația are un nume lipsit de echivoc și, din păcate, în continuare mult prea popular la noi. Se cheamă sărăcie.
Recunosc, nu credeam că acest indicator al pauperității atrage în sfera sa mai bine de jumătate din țară. Dar, uite că în România postcomunistă, la oraș, se spune, 9 din 10 familii ocupă locuințe dotate cu băi/dușuri și grupuri sanitare situate în interior, pe când la țară, din cinci case, trei au WC-ul în curte.
Cele două Românii care se decupează astfel în peisajul actual, cea cu facilități moderne în materie de consum al apei și cealaltă, expusă precarității și în acest domeniu, sunt doar relativ egale.
De fapt, marea concentrare a sărăciei atinge, ca o maree neagră, satele românești și destule zone de periferie din orașele noastre mai mari sau mai mici.
Mai grav decât atât este că tendința mărturisită de cantitatea de apă potabilă distribuită anul trecut consumatorilor din toată țara a fost descrescătoare.
Consumul de 744 milioane metri cubi dă la iveală, față de 2014, o scădere cu un sfert de milion de metri cubi. Economii? Nicidecum. O scădere a standardelor de viață la o cotă tot mai alarmantă. O coborâre a României înspre premodernitate, medievalitate, către pitorescul deloc idilic care poate părea interesant – ecologic! – numai de la distanță, nu și când ești silit să îl „guști“ fiindcă nu ai alternativă.
Acestea fiind zise, îmi vine în minte încă o farsă sublimă pe care istoria ne-a scos-o în cale. Primii lideri de după căderea comunismului erau experți în ape și în hidraulică. Ion Iliescu, primul președinte al României posttotalitare, era – după propria-i declarație –
„specialist în Ape“. Cât despre primul premier de după 22 decembrie 1989, Petre Roman, o prezentare publică a lui precizează: „În 1985 i se încredințează conducerea Catedrei de Hidraulică și Mașini Hidraulice de la Facultatea de Energetică. În această calitate se preocupă de înființarea unor noi laboratoare de cercetare și conduce studii privind fenomenele de amestec din cursurile de apă a poluanților descărcați din apele industriale pe tot cursul românesc al Dunării, de la Baziaș la Sfântul Gheorghe“. Să mai precizez în ce ar consta farsa? Ei bine, să pui în fruntea României doi experți în chestiuni legate de apă și după un sfert de secol să constați că problema apei rămâne aici tot nerezolvată, ba chiar în curs de agravare, nu este semnul unei farse care ar stârni un mare hohot de râs dacă nu ar fi atât de sinistră prin manifestări și prin consecințe?
Au existat însă și alți președinți. Și fiecare dintre ei a păstorit peste un aparat administrativ pe care s-au străduit, pe cât le-a stat în putință, să îl populeze cu simpatizanți și cu oameni de încredere.
Au adus ei însă și inși competenți care să atragă bani din programele europene pentru a rezolva chestiunea facilităților le-gate de folosirea apei în gospodărie? Atunci cum s-a ajuns aici? Să nu spună nimeni că la căderea comunismului lucrurile stăteau, în această privință, mult mai rău. Îmi amintesc foarte bine că, în perioada anulării cooperativelor agricole de producție, în plinul de elan an 1990, ca peste noapte au dispărut din Câmpia Română – și nu numai – marile instalații de aprovizionare cu apă de pe marile ogoare ale țării. Și doar nu au „plecat“ singure în altă parte…
Să fie nepăsare, cinism, troglodi-tism? Suntem oare o țară sahariană, plină de nisipuri neirigate?
Când s-au găsit câțiva isteți care au atras bani europeni pentru amenajări care aveau drept țintă niște cursuri de râu, le-au canalizat pe respectivele, ascunzându-le în pământ, trecându-le prin țevi de metal și distrugând, evident, și ecosistemul, fără a-și pune problema că de cursurile acelea de apă depindeau nu numai oamenii și peștii, ci și animalele pădurii care veneau să se adape acolo.
Cine va pune la dispoziția familiilor din România apa de care au nevoie? Am vrut săli de sport la sate, dar instalații de apă pentru consum s-au creat prin comunele și localitățile res-pective? Dacă răspunsul era „da“, zău că nu aș mai fi pus întrebarea…
