Ce legătură este între Angelina Jolie şi revizuirea Constituţiei? Nici una? Nu vă grăbiţi. Lăsaţi-mă întâi să vă spun o poveste – sau două. Şi după aceea judecaţi singuri.
Am citit în The Guardian despre vernisajul de mare succes, la Paris, al unui om al străzii din Bucureşti care făcea colaje pop, sub socialism, din Flacăra şi Paris Match şi care a ajuns la dejun cu Angelina Jolie. O poveste minunată: e ceva că, după şaizeci de ani, după ce artistul a ajuns să trăiască într-o ghenă de pe Moşilor, a fost descoperit şi a ajuns în Wonderland. Pentru asta însă domnul Bârlădeanu a avut parte de câteva întâlniri atipice. Anume, el a dat peste un alt autor de colaje, Ovidiu Feneş, ceva mai norocos în viaţă, care, în loc să-l privească de sus, sau să-i fure colajele, sau să le dea foc prin accident (comportamente în general tipice în societăţi ca a noastră), l-a dus, dimpotrivă, la un curator, Dan Popescu. Acesta, la fel de netipic, în loc să-i dea pe uşă afară că îl întrerup de la activităţi mai lucrative, s-a apucat, pe banii lui, să înrămeze colajele şi să le promoveze. Ca să aibă cu adevărat succes, în străinătate. Şi a mers. Ca şi în cazul tinerei generaţii în cinema, talentul nostru răzbeşte atunci când se împlinesc două condiţii: să se găsească şi oameni la faţa locului care să permită apariţia unor proiecte din afara cercului de abonaţi la bani publici sau membri ai unei reţele clientelare; să fie lansate pe piaţa internaţională, pentru că noi nu avem una, clientelismul fiind o formă de organizare socială cu totul opusă pieţei, în care accesul la resurse este controlat de un număr limitat de patroni şi asigurat clienţilor doar în schimbul deferenţei sau al altor tipuri de sprijin. Luaţi orice proces de selecţie de la noi, că e vorba de o licitaţie pentru o autostradă, de selecţia de burse guvernamentale sau de cine ne va reprezenta pe la vreo bienală, şi veţi vedea cum domneşte clientelismul. Cum selecţia se face în afară, cum vedem că avem şi noi valori şi oameni competitivi. Ghena de pe Calea Moşilor, în care un homeless a fost tratat la fel ca un Artist al Poporului nu e felul nostru obişnuit, iar comportamentul de a căuta talente prin gunoi în loc să dai telefoane pe la jurii să-ţi plasezi clienţii e ieşit din comun. Îmi pare rău că nu-i cunosc pe domnii Feneş şi Popescu şi le transmit pe această cale omagiile mele cordiale.
Ca formă generalizată şi insidioasă de a structura relaţiile sociale, clientelismul nu permite dezvoltarea relaţiilor de piaţă competitivă (care presupun egalitate şi competiţie deschisă) şi previne dezvoltarea asociaţiilor pe alte baze, de exemplu ideologică (partide), sau naşterea acelei solidarităţi sociale numită societate civilă. Modernizarea societăţii noastre ar presupune trecerea de la acest sistem la unul care să nu mai fie bazat pe relaţii personale – impersonalitatea e esenţa modernităţii -, ci pe competiţie egală. Dar tendinţa e negativă. Chiar zone care, prin forţa impactului din 1989, se dezorganizaseră şi deveniseră relativ libere s-au structurat, între timp, pe criterii clientelare. Noi dăm vina pe partide. Fără nici o îndoială, partidele au devenit super-reţele de patronaj în lumea noastră clientelară. Dar ele sunt departe de a fi unicele. Noi nu ne mai luptăm demult cu foştii comunişti în justiţie, ci cu reţele clientelare vag asociate cu poziţii din timpul comunismului, dar care trăiesc ca să facă profit din schimbul de favoruri (sentinţe). Clientelismul din lumea culturală a fost demascat de Adrian Marino în cartea lui postumă. Partea cea mai penibilă a bătăliei dintre Oprea şi Tismăneanu, amândoi oameni cu merite în studiul comunismului românesc, a fost clientelizarea studiului anticomunismului, devenit obiect de luptă între două grupuri datorită impunerii către bugetul public să stipendieze nu studii pe perioade limitate, ci sinecuri pe viaţă. Cum cei mai de valoare din ambele tabere au fost discreţi şi jenaţi de toată povestea, urmarea a fost tipică – poziţiile cele mai înalte le-au luat cei mai nuli.
Clientelismul e ca o tenie invizibilă, care ajunge să soarbă toate resursele statului. Nu există o altă reformă a statului demnă de a fi discutată decât eliminarea sa. În Italia anului 1992 s-a calculat că 15% din deficit – el însuşi dublu faţă de cerinţele Acordului de la Maastricht privind euro – reprezenta comisionul adăugat pe toate lucrările publice, fără să mai vorbim de alte costuri mai ascunse. Ca şi în Grecia – şi din aceleaşi motive -, sistemul politic a falimentat doar când a falimentat şi statul. Să ne dorim aşa ceva? Costul şi la noi e enorm şi îl măsori mai ales prin lipsa unor producţii pentru care resursele există – de la autostrăzi la cercetare ştiinţifică.
Clientelismul şi schimbul de favoruri la noi au devenit ideologie oficială, atât tupeu au reprezentanţii săi. De exemplu, membrii acelei academii-fantomă, dar pe banii statului, care s-au gândit să-l transforme pe şeful statului în clientul lor făcându-l academician. Procedeu tipic! Poate nu sunteţi la curent cu producţia de doctorate honoris causa: universitarii noştri nu ajung la conferinţe prin merite academice, dar umplu lumea occidentală de onoruri conferite la Oradea sau Bacău, cu care speră să-şi facă pe acolo clienţi care să-i invite. Cum îţi permiţi să protestezi, primeşti lamentări şi ameninţări – un demnitar pe care îl mai cert când îmi aduc aminte de el mă întreabă de ce îl urmăresc de parcă a luat ambasada lui de la mine, când ni s-a oferit în acelaşi timp, pe când eram amândoi colegi, iar eu am ales să nu. Prezumţia e, desigur, că numai relaţia personală poate sta la baza criticii publice a unui demnitar. Faptul că el e un ipocrit cu mari pretenţii morale, care a pus statul român la cheltuială de-ndată ce a ajuns demnitar, pentru că biroul şi maşinile i se păreau sub morga lui de parvenit, care practică pe scară largă clientelismul, nu sunt motivaţii plauzibile pentru care merită criticat – trebuie să fie ceva personal la mijloc.
Reforma statului înseamnă construirea autonomiei statului faţă de interesul privat, eliberarea lui de reţele, de la Radu Mazăre la Elena Udrea, de la academicienii prăfuiţi la noii intelectuali clientelari. Până acum, DNA şi ANI par instituţiile care au cel mai mare potenţial să-l apere, deşi nu e suficient.
Din acest motiv discuţiile de la Cotroceni despre schimbări ale republicii care necesită consens naţional sunt, în majoritatea lor, inutile. Cei care propun marile reforme zilele astea fie au agende ascunse, fie nu le înţeleg bine ei înşişi rostul şi consecinţele. Şansele de a fi adoptate cred că le înţelegem cu toţii însă: sunt minimale. Ce vrea Băsescu nu va fi votat de două treimi din Parlament. Ce vrea Parlamentul nu va fi votat de popor. Dar nu e nici o pagubă. Bătălia pentru autonomia statului nu se duce în Constituţie, ci în tribunale, la vot şi în viaţa de fiecare zi. Măcar să o ducem noi pe aceea.
Dr. Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
