La 2 martie 1992, Republica Moldova devenea membră a Organizației Națiunilor Unite. Mircea Snegur, președintele de atunci, a autorizat intervenția armatei împotriva forțelor separatiste transnistrene care atacau posturile de poliție din zona de „graniță“ și goniseră din instituțiile publice funcționarii basarabeni.
Războiul a durat patru luni. Separatiștii, mulți dintre ei cazaci, erau sprijiniți de Armata a 14-a. Au fost lupte grele la Varnița, Cocieri, Corjova, Dubăsari, Tighina. Scriam și atunci la „România liberă“. Am stat trei luni pe front. Am văzut răniți, am auzit șuieratul rachetelor trase de armata separatiștilor și exploziile, m-am târât printre dărâmături sau prin tranșee.
Prizonierul cazac
Am obținut, la un moment dat, aprobarea să vizitez un prizonier cazac. Era în închisoare la Chișinău, fusese capturat de trupele basarabene pe front. Am cumpărat două pachete de țigări, gândindu-mă că mă voi putea întinde la vorbă mai mult. Era un bărbat tânăr, înalt, blond, cu ochii albaștri. Era încordat și prudent, la discuție asistau un procuror de la Chișinău și un ofițer al armatei. Eram într-o încăpere cu o fereastră cu multe gratii. O masă de lemn și două scaune de o parte și de alta a laturii lungi a mesei. Procurorul și ofițerul stăteau în picioare, în dreptul ușii închise. I-am dat o țigară cazacului, iar procurorul s-a încruntat. Am aflat de la prizonier că știa bine Chișinăul, era absolvent de Conservator și cântase la Opera din oraș câțiva ani. Vorbea binișor românește. Venise pentru bani. A spus că îi pare rău, dar procurorul a pufnit furios: e un criminal, a tras în noi, era în uniformă. I-am prins pe toți, a mai spus el. Am vrut să îi las un pachet de țigări pe masa dintre noi. Ofițerul a clătinat din cap: nu are voie.
Capturarea și eliberarea lui Igor Smirnov
Mai târziu, același procuror mi-a povestit despre arestarea lui Igor Smirnov, liderul separatiștilor. Smirnov fugise la Kiev. Trupe speciale ale Ministerului de Interne de la Chișinău îl urmăriseră până acolo. L-au pândit la ieșirea din hotel, l-au urcat într-o mașină și s-au întors cu el la Chișinău. Au venit pe un drum ocolit, cu o mașină cu numere de înmatriculare ucrainene. O operațiune parcă desprinsă dintr-un film cu James Bond. În momentul arestării, Smirnov s-a scăpat pe el de frică. Dar au intervenit rușii, iar după câteva zile a aterizat la Chișinău generalul Lebed, care venise după prizonier. Trebuia ca același procuror care semnase arestarea să semneze și pe documentul de eliberare. Procurorul a plecat de-acasă câteva zile, sperând că va împiedica predarea deținutului. Președintele Snegur a cedat presiunilor, iar Lebed l-a dus pe Smirnov la Moscova. Când l-a văzut pe Lebed, Smirnov i-a căzut în genunchi și i-a pupat cizmele, mi-a povestit un martor al momentului.
„Dacă alegi să pleci acum, să uiți culoarea porții mele!“
După mai bine de douăzeci de ani de la acel război, stăteam de vorbă cu un prieten care fusese militar atunci. Eram la Chișinău, tocmai se semnase acordul de parteneriat cu Uniunea Europeană. Era bucuros, am vorbit despre unire. „Nimeni nu poate întoarce din drum destinul unui neam, și anume acela de a fi împreună. Nu se știe cum, nu se știe când, dar neamul nu se lasă așa cum te-ai lăsa de fumat“, mi-a zis.
Atunci, chiar când a izbucnit războiul, prietenul meu terminase șef de promoție școala de ofițeri ai trupelor speciale sovietice. Primise repartiție la o unitate de elită undeva în Rusia. Venise câteva zile acasă să-și vadă părinții înainte de a pleca la unitate. Dar nu a mai ajuns acolo.
„M-am așezat pe prispă, cu tata“, mi-a povestit. „Tata a pus două pahare între noi, a destupat o sticlă de vin, și-a turnat lui, mi-a turnat și mie, am ciocnit și m-a întrebat ce am de gând să fac. I-am spus de repartiția câștigată și de unitatea din Rusia unde trebuia să mă prezint. Tata s-a uitat lung la mine, și-a mai turnat lui un pahar, dar mie nu mi-a mai pus. A băut pe îndelete, s-a uitat la mine și mi-a zis: «Fiule, dacă tu alegi să pleci acum, când țărișoara noastră are atâtea necazuri, du-te, dar să uiți culoarea porții mele!». Așa că m-am frământat toată noaptea, m-am dus în sat să-mi iau țigări și am fumat neîncetat, iar a doua zi dimineață nu am plecat în Rusia, ci m-am prezentat la garnizoana din Chișinău și am purces la alcătuirea batalionului de trupe speciale al Republicii Moldova.“
Mi-am amintit aceste întâmplări gândindu-mă la ultimele săptămâni din România. La solidaritate și la divizare. La ei, la basarabenii care au rezistat mai greu ca noi sub comuniști, pentru că i-au avut și pe ruși în casă, și care au privit întotdeauna la noi cu respect și speranță. Dar tema Basarabiei nu a fost niciodată pe agenda oficială a României. Iar când tinerii au făcut un miting pentru unire la București, s-au izbit de scuturile jandarmilor.
